totodată un zîmbet i se întinde pe faţă: Şi tocmai că fierăstrăul avea un rost, o să te miri, doamnă profesoară, pentru că tăticu’ magnatul s-a extins şi-n afacerile cu textile, da-da, cu cele zece degete ale lui şi-a creat un brand în domeniul textilelor reutilizate hainivi-dot-com, vindea şi cumpăra cîrpe, îşi găsise o îndeletnicire nobilă pentru orele de răgaz, în pauza de prînz a frizeriei, încă o iniţiativă de prestigiu…

De cîteva clipe printre spectatori e şuşoteală. Mi-e greu să stabilesc de unde vine. Aproape toţi cei pe care-i privesc par fascinaţi de ce se întîmplă pe scenă şi de poveste, şi la fel şi de povestitor – fascinaţi poate împotriva voinţei lor, uneori cu o expresie de aversiune şi de groază – şi cu toate astea, un zumzet nou, ca al unui stup de departe, se înalţă de cîteva clipe dinspre public.

— Trecea prin cartierele Ierusalimului cu scuterul lui marca Sachs şi cumpăra de la oameni bulendre, ţoale uzate, cămăşi, bluze, pantaloni… Acum, pe cît se pare, observă şi el zumzetul. Ridică vocea pentru bine-cunoscuta strigare hainivi. Îşi mituieşte publicul fără pic de ruşine, cu înfrigurare, cu deznădejde: Pă-turi, feţe-de-per-nă, pro-soa-pe, cear-şa-furi, scu-te-ce vechi… Şi după ce le spăla, le tria după felul ţesăturii şi după mărime…

Zumzetul se transformă într-un murmur care se adună din toate ungherele încăperii, îl pîndeşte din toate părţile.

— Şi el, ascultaţi cu atenţie, fraţilor, acuşica vine poanta, rămîneţi pe recepţie – el şedea pe podea în odaia blugilor şi împărţea boarfele ca pe nişte cărţi de joc, grămezi-grămezi, repede-repede, asta ici şi asta aici, tzzz, tzzz, un morman dintr-astea şi un morman dintr-astea, un proiect grandios, nu rîdeţi, şi atunci trecea cămăşile şi bluzele şi pantalonii şi hainele de sus în jos pe sub fierăstrău, şi tăia afară tot ce era de calitate inferioară, toţi nasturii şi toate fermoarele şi agrafele şi cataramele şi capsele, totul cădea pe plasă, nici o grijă, şi pe-astea o să le vîndă vreunui croitor din cartierul habotnicilor, nimic nu se irosea în universul lui, şi după asta el împacheta flendurile în pachete de cîte-o sută, eu îl ajutam la treaba asta, îmi plăcea, şi la urmă număram împreună, acht un naintzig, nain un naintzig, hundert! Şi legam strîns pachetele cu sfoară de cînepă, şi el se ducea să vîndă jerpeliturile pe la garaje, pe la tipografii, pe la spitale…

Murmurul piere dintr-odată. Zgomotele de la bucătărie dispar şi ele. E o tăcere profundă, ca în acea clipă funestă de dinaintea unei mari explozii. Dovală e din nou cufundat în povestea lui într-atît, încît, pare-se, nu bagă de seamă ce clocoteşte în oameni, şi mie mi-e teamă să nu-l atace vreunul de-adevăratelea, să nu arunce în el cu un pahar sau cu o sticlă sau chiar cu un scaun. Acum orice e cu putinţă. El s-a oprit la marginea scenei, prea aproape de spectatori, mîinile îi îmbrăţişează pieptul îngust, un surîs străveziu care vine din alte timpuri îi dezmiardă faţa: Aşa stăteam seară de seară în bucătărie lîngă mama cu acul şi cu ciorapii ei de nailon şi-mi făceam lecţiile şi mă uitam cum lucrează el cu fierăstrăul, cum sînt mişcările lui, şi cum ochii i se făceau tot mai rotunzi şi tot mai negri, pînă cînd înălţa capul şi o privea pe mama, şi-ntr-o clipă se-ntorc de oriunde-ar fi fost, redevenea om, şi uite-o pe mama, salut, mamă, uite-o, Netania…

În momentul ăsta, dintr-odată, sala explodează. Oamenii se ridică şi rămîn în picioare. Se împing scaune, o scrumieră cade pe jos ca un dangăt de clopot. Murmure, proteste, oftaturi de uşurare, şi îndată după asta de afară se rostogolesc zgomote care nu mai ţin de locul în care ne aflăm, rîsete dezlănţuite şi portiere trîntite şi uruituri de motoare şi scrîşnete de cauciucuri. Dovală se repede la tablă, creta îi zboară în mînă ca şi cum ar fi bagheta unui dirijor cuprins de frenezie. Cinci, opt. Zece. Încă, încă, cel puţin douăzeci de mese au fost părăsite. N-a fost o acţiune coordonată. Ceva s-a copt dintr-odată şi în aceeaşi clipă în oameni diferiţi. Ei continuă să iasă, duşi afară de curent, cu precipitare de refugiaţi, înghesuindu-se la ieşirea din sală. Spătosul, cel care înainte bătuse în masă, trece pe lîngă mine şi zbiară către nevastă-sa: Ai văzut cum s-a folosit de noi pentru ţăcăneala lui? Şi ea încuviinţează: Şi lokschn ce-au fost? Şi ciorapii de nailon i-ai uitat? Ne-a organizat aici un festival de arta povestirii!

Trei minute mai tîrziu cea mai mare parte a spectatorilor nu mai e în sală, şi asta creează senzaţia că sala micuţă, cu pereţii ei şi cu tavanul ei jos, răsuflă greu şi cu uimire. Cei care au rămas pe scaune se uită la ultimii care ies din sală cu un fel de istovire întunecată, o parte din ei îi condamnă pe dezertori, o parte îi invidiază.

Dar sînt şi unii, nu prea mulţi, care-şi îndreaptă spinările pe scaune şi se întorc spre Dovală plini de aşteptare, ba chiar părînd că şi-au redobîndit prospeţimea. Dovală însuşi, cu spatele la cei care ies, termină de însemnat ultimele linii roşii de pe tablă, care arată de-acum ca o mîzgăleală de descreierat. Lasă creta din mînă şi se întoarce să privească sala care-a rămas aproape goală, şi, spre surprinderea mea, pe faţa lui se citeşte uşurare.

— Îl ţineţi minte pe şofer? întreabă el, ca şi cum ultimele minute nici n-ar fi fost, şi răspunde în locul nostru: Îl ţineţi minte, îl ţineţi minte şi chiar foarte bine. Aşadar pînă una-alta şoferul nu-ncetează să plaseze bancuri, înc-un banc şi înc-un banc, şi eu nu-l mai aud deloc, nu mai rîd nici măcar de politeţe, nu sînt