în stare. Dar el, stîncă, performer diabolic, nimic nu-l doboară, o mie de oameni să i se dea jos din jeep în timpul călătoriei şi el tot o să continue să spună bancuri, şi eu îl privesc dintr-o parte, îi văd mutra cum s-a schimbat, acum e dur, de o seriozitate mortală, nu-şi întoarce capul către mine, nu-mi caută ochii, numai înc-un banc şi înc-un banc, Dumnezeii lui, mă gîndesc eu, ce să-nsemne toate astea?

— Şi toată situaţia asta, ce să vă spun, drumul, şoferul, plutonierul care-a zis pe bune du-l pe orfan, şi asta e ceva ce în general încă nu-mi intră-n creier, nu-mi intră! Sare departe de mine de fiecare dată ca un buşon de siguranţă automată la un scurt-circuit. Orfan e unul care a-mbătrînit dintr-odată, sau ca un schilod, păi nu? Orfan e Eli Stieglitz din clasa a noua, taică-său lucra la uzinele de la Marea Moartă şi-a căzut de pe macara şi de-atunci Eli se bîlbîie. Atunci poate că şi eu o să-ncep acum să mă bîlbîi? Cum face un orfan? E vreo deosebire între un orfan de mamă şi un orfan de tată?

Mîinile lui sînt strînse pumn în dreptul gurii. Oamenii se apleacă spre el ca să audă mai bine. Sîntem atît de puţini. Împrăştiaţi prin toate colţurile sălii.

— Şi crede-mă, Netania, nu vreau să se schimbe nimic în viaţa mea, mi-a fost bine pîn-acum, mai bine de-atît pe lumea asta nu se poate. Locuinţa noastră mi se părea deodată un rai, chiar dacă-i mică şi-ntunecoasă şi te poţi sufoca de mirosul boarfelor şi-al diftinei şi-al tuturor mîncărurilor pe care le găteşte el. Chiar şi mirosul ăsta îmi plăcea deodată. E drept că era rahat cu smac şi balamuc, şi e-adevărat că mă bătea acolo regeşte, big deal, toţi copiii o-ncasează, ce copil n-o-ncasează cîteodată, şi ce-i cu asta, cine n-o lua pe coajă pe vremea aia? Aşa era pe-atunci! Alte lucruri nu se ştiau! Şi ce, ne-a fost rău din cauza asta? N-am crescut bine? N-am devenit oameni?

Ochii parcă-i plutesc îndărătul lentilelor ochelarilor şi parcă le-ar umple, ca şi cum toate lucrurile s-ar petrece chiar în clipa asta.

— Aşa e-n familie, o dată eşti luat în braţe, o dată eşti rupt în bătaie cu cureaua, şi totul din dragoste, şi Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, şi crede-mă, Dovciu, cîteodată o palmă e mai bună decît o mie de cuvinte, şi iată, aţi primit toată comoara de bancuri şi vorbe de duh pe care le cunoştea taică-meu. Îşi şterge cu palma sudoarea de pe frunte şi încearcă să zîmbească. Unde eram, puişorii mei? Ce-i cu voi? Arătaţi chiar ca nişte copii bătuţi, tare-mi vine să vă fac să vă simţiţi bine, să vă răsfăţ, să vă alint, să vă cînt nani-nani. Aţi auzit de melcul care vine la secţia de poliţie? N-aţi auzit? Nici asta n-aţi auzit-o? Intră melcul la secţia de poliţie, îi spune poliţistului de gardă: M-au atacat două broaşte ţestoase. Ofiţerul de serviciu începe să scrie un proces-verbal, şi spune: Descrie-mi exact ce s-a-ntîmplat. Nu ţin minte exact, spune melcul, totul s-a petrecut atît de repede. Publicul rîde cu prudenţă. Rîd şi eu. Nu numai datorită bancului. Rîsul e acum mai cu seamă un pretext pentru respirat.

— Iar eu, ascultaţi, mîna o ţin tot timpul pe clanţa portierei, şi şoferul, fără să mă privească, îmi aruncă…

Femeia cea mărunţică scoate deodată un rîs vesel ca un ciripit. El o priveşte surprins: Ce s-a-ntîmplat? Matale, care comunici cu cei de pe lumea ailaltă, am început să te-amuz?

— Da, spune ea, gluma cu melcul e amuzantă.

— Zău? Ochii i se lărgesc de bucurie.

— Da, că i-a spus că totul s-a petrecut repede…

Se uită la ea pe deasupra ramei ochelarilor. Valuri mici se unduiesc pe fruntea lui. Ştiu că pe-acolo circulă ironii cu care s-o înţepe: Ţi s-a mai spus că eşti ca seiful unei bănci? Şi matale şi el aveţi dispozitive de temporizat zece minute…

Dar el îi zîmbeşte numai şi ridică mîinile ca unul care se predă: Alta ca tine nu mai e, Cuţa.

Ea îşi îndreaptă spinarea, gîtul scurt i se lungeşte sub ochii mei: Aşa-mi spuneai.

— Aşa-ţi spuneam?

— O dată plîngeam, şi tu veneai pe drum…

— De ce plîngeai?

— Fiindcă mă bătuseră, şi tu ai spus…

— De ce te-au bătut?

— Că nu cresc, şi tu ai venit în spatele casei lîngă buteliile de gaz…

— În mîini?

— Sigur că-n mîini, şi ai spus că nu mai e alta ca mine, şi că dacă plîng din cauza lor, tu vezi chestia asta invers, şi asta e ca şi cum eu aş rîde din cauza mea.

— Şi ţii tu minte asta?

— Am memorie bună care compensează alte lipsuri, spune ea şi încuviinţează de trei ori din cap.

— Şi acum o tranziţie bruscă! anunţă el, şi de astă dată strigătul lui e stăpînit, poate că are grijă să n-o sperie pe ea – deodată şoferul îşi dă o lovitură-n frunte, îmi spune: Ia te uită ce bou sînt, poate că nu-ţi pică bine acum lucruri dintr-astea, bancuri? Voiam numai să-ţi clătesc creierul, să uiţi niţel, dar eu nu sînt în regulă, eu, iartă-mă, bine? Mă ierţi? Nu eşti supărat? E-n regulă, îi spun, nu-i nimic.