— Dormi acum, îmi spune, gata! Pînă la Beer-Sheva nu mai auzi o vorbă de la mine, ssst!

Şi iarăşi joacă pentru noi o mică scenă din călătorie: trupul i se mişcă odată cu mişcarea maşinii, saltă la fiecare hîrtoapă, se înclină spre dreapta şi spre stînga după curbele drumului. Ochii călătorului se închid încetişor, capul îi cade pe piept după hurducăturile şoselei. Deodată se scutură cuprins de panică, strigă: N-am dormit! Şi iar se prelinge încetişor în somn. E fin şi exact. Un artist în meseria lui. Puţinii spectatori zîmbesc cu gura pînă la urechi: i se oferă un mic cadou.

— Şi-atunci, o secundă înainte să izbutesc s-aţipesc, şoferul îmi spune: Ia zi, pot să-ţi mai pun o-ntrebare, ultima? Eu nu răspund. S-a dus somnul. Spune-mi ceva, îmi zice el, tu te abţii intenţionat?

De la ce?

— Nu ştiu. De la asta. De la plîns.

— Eu imediat închid gura şi-mi încleştez dinţii. Pur şi simplu îmi muşc buzele. Nu vorbesc cu el. Ar fi chiar mai bine dac-ar mai lansa un banc şi nu s-ar amesteca în ale mele. Ne continuăm drumul. Numai că el, aţi înţeles de-acum, nu e unul care se dă bătut cu uşurinţă. După un minut mă-ntreabă înc-o dată dacă eu mă ţin cu forţa, sau pur şi simplu nu-mi vine să plîng.

— Adevărul e că eu însumi nu mă mai înţeleg. Are dreptate şoferul. Ar trebui să plîng, asta e ce fac de-obicei orfanii, nu? Dar eu n-am lacrimi. N-am nimic, trupul meu e ca o umbră, n-are nici un fel de senzaţii. Şi pe deasupra, cum să spun, e ca şi cum nimic n-ar putea să pornească-n mine de-adevăratelea pînă n-o să ştiu tot, păi nu-i aşa?

Se opreşte, ca şi cum ar aştepta răspunsul nostru, ce-a mai rămas din publicul lui.

— Şi numai ochii, continuă el liniştit, o să-mi plesnească din cap cu toată călătoria asta, dar nu de lacrimi. Nici un fel de lacrimi. De durere, pur şi simplu o durere cumplită mă apasă dinăuntrul ochilor.

Cu vîrfurile a două degete îndoite îşi apasă ochii pe sub ochelari. Îi freacă îndelung, cu putere, ca şi cum ar încerca să-şi scoată ochii din orbite.

— La noi a murit un frate, fie-i amintirea binecuvîntată, îmi spune şoferul. Un băiat de cinci ani, s-a-necat în mare. Eu nu l-am cunoscut, pe mine m-au făcut pe urmă, după el, în chip de copil de alinare, şi, cu toate că nu l-am cunoscut, cînd îl pomeneşte cineva eu întotdeauna plîng după el.

— Şi într-adevăr, n-a apucat s-aducă vorba despre el, şi-a-nceput să plîngă. Îi curgeau lacrimile şiroi. Nu pricep cum de poţi aşa, îmi spune şoferul, şi nu e-n stare să vorbească, plînge cu gura căscată şi toţi dinţii la vedere, plînge ca un copil. Iar eu mă uit la dîrele de lacrimi de pe obrajii lui, şi el nu şi le şterge, şi dîrele îi udă obrazul şi lacrimile îi picură pe bluza uniformei şi înăuntru pe sub guler, şi el nu le şterge, nici cu mîna, nici cu nimic. Lacrimile îi curg în voie, cîte-i pofteşte inima. Numai mie nu. Ca şi cum ceva s-ar fi oprit la mine-n creier, şi-a-nţepenit acolo, am un dop în creier, şi dacă acest ceva o se se-urnească un pic, o să-mi pot da drumul. Şi tot timpul, nu uitaţi, eu mă gîndesc şi că el poate că ştie ceva, şoferul, poate c-a prins o vorbă atunci cînd era-n biroul comandantului, şi de ce nu-mi spune, şi de ce eu nu-l întreb pur şi simplu şi gata, sînt de spus doar trei cuvinte, zdamăsii, să-nchid tare ochii şi s-arunc o mică-ntrebare şi de ce-o fi pe urmă mi se rupe.

— Hei, amigos, amigos! Ridică brusc vocea şi-şi agită braţele, şi oamenii din sală – de fapt, noi toţi – ne tragem înapoi speriaţi, ca smulşi brusc dintr-un vis, şi atunci începem să rîdem stînjeniţi. El îşi scoate din buzunar batista roşie şi-şi şterge sudoarea, şi apoi se preface c-o stoarce cu putere şi, în acelaşi timp, fluieră încetişor. La ce mă gîndeam, cîntă el ca pentru sine, ia uitaţi-vă cum nu-ncetează creierul să lucreze nici o clipă, nici în weekend, nici de sărbători, nici chiar de Yom Kippur, ce contract de muncă cretin are creierul ăsta, cum de nu s-a gîndit? Dar ce voiam… Închipuiţi-vă că este o ţară pe lumea asta, în care tot aparatul judiciar lucrează aşa, că-ţi stă un judecător şi bate cu ciocanul: Inculpatul să se ridice în picioare! – îşi îndreaptă spinarea şi se încordează, şi îmi furişează o privire – tribunalul te găseşte vinovat de jaf armat şi te condamnă la cancerul glandei tiroide! Sau să zicem: un complet din trei judecători te găseşte vinovat de viol şi te condamnă la boala Creutzfeldt-Jakob! Sau aşa: completul de judecată reţine că acuzarea a ajuns la o înţelegere cu apărarea, şi de aceea, în locul flăcăului ăluia neamţ, Alzheimer, acuzatul va lua numai un accident vascular cerebral, iar pentru distrugerea probelor va primi sindromul colonului spastic.

Publicul împuţinat rîde fără convingere, iar el ne aruncă o privire piezişă, o privire de şmecher: Cunoaşteţi treaba aia, că, atunci cînd te păleşte o boală, mai cu seamă dacă-i una din cele suculente, care promite să se agraveze frumos, adică să producă degenerare, imediat toţi cei pe care-i întîlneşti încep să te asigure că, de fapt, nu-i deloc îngrozitor, din contra! Şi fiecare deodată cunoaşte pe cineva care-a auzit despre cineva care trăieşte cu scleroză în plăci sau cu cancer de peste douăzeci de ani, şi viaţa