barbă stufoasă de apostol. În ochii albaştri cuminţi blândeţea se împerechea cu sclipirî de voinţă şi hotărâre. Părul mare, nins şi zbârlit, părea o coroană de zăpadă potrivită pe fruntea lată şi puţin brăzdată. Era preot din vremea veche, păstor harnic, dar şi gata să pedepsească oile neascultătoare. Alături de dânsul preoteasa făcea impresia unui copil oropsit. Mică, ajungând de-abia până la inima bătrânului, cu pielea obrajilor scorojită de mii de zbârcituri, cu ochii căprui veşnic speriaţi, cu părul lins, de o culoare nehotărâtă, femeia se văieta întruna, avea sumedenie de junghiuri şi vorbea cu glas tremurat şi înfricoşat, privind des spre stăpânul ei, ca şi când mereu ar fi vrut să-i implore îngăduinţa de-a deschide şi ea gura.

  În duminica logodnei, pe la prânz, se nimeri să pice, nechemată, şi mama lui Herdelea, o ţărancă îndoită de spate, cu faţa roşcovană şi zâmbitoare, cu nişte ochi vii şi cam vicleni. Neîndurându-se să plătească zece creiţan unei căruţe de ocazie, a călătorit pe jos din Zagra până aici, cu desagii în spinare, încărcaţi cu ce găsise mai bun prin casă pentru nepoţii ei. Când află că Laura se mărită, o sărută de nenumărate ori şi plânse cu mare poftă, compătimind pe sărmana nepoată care începe atât de curând necazurile vieţii. Îşi aduse aminte de „moşul” ei, care s-a prăpădit acum trei ani căzând din vârful unei clăi de fân pe o grapă de fier şi rupându-şi şira spinării, şi care, Dumnezeu să-l ierte, în fiecare zi o snopea în bătăi, încât de multe ori îi venise să-şi ia lumea-n cap de groaza lui. Numai de n-ar da şi Laura peste un asemenea bărbat, c-ar fi vai ş-amar de sufletul ei… Laura râse de temerile bunicii, dar doamna Herdelea se necăji de atâta prostie. De altfel ea nu se prea împăca cu soacra fiindcă aceasta, ori de câte ori se întâmpla vreo ceartă, ţinea partea învăţătorului, ba-l mai şi îndemna să bea „că doar o viaţă are omul”… Din toată familia, bunica mai bine se înţelegea cu Ghighi căreia îi povesti iarăşi cum s-a făcut domn Zaharia, fugind de acasă numai cu o traistă de prune uscate şi înscriindu-se singur la şcoala cea mare din Armadia… După ce sosiră musafirii, bătrâna trecu la bucătărie; se simţea mai în largul ei acolo împreună cu vizitiul lui Pintea şi cu Zenobia, care venise să dea o mână de ajutor dăscăliţei…

  Belciug se oferise să schimbe el inelele logodiţilor şi să citească rugăciunea potrivită. Doamna Herdelea, în clipa solemnă, avu un zâmbet de fericire pe buze, dar lacrimile îi curgeau şiroaie. Învăţătorul era atât de mişcat, că trebui să dea peste cap un pahar de vin ca nu cumva să-l podidească plânsul, în toată casa numai Titu stătea ursuz cu gândurile la Rozica.

  George Pintea sorbea din ochi pe Laura. Când s-au sărutat, după schimbarea verighetelor, s-au roşit amândoi aşa de tare că toată lumea a râs de dânşii.

  Logodna se încheie cu o masă împărătească. Popa Belciug ţinu o cuvântare mâncătoare pentru fericirea tinerilor, urându-le copii mulţi şi viaţă lungă. George îi răspunse printr-o declaraţie de iubire pe care preotul se grăbi a o transmite Laurei. Astfel solemnitatea făcu loc jovialităţii cuvenite. În atmosfera caldă George, cu ochii înflăcăraţi, plimbându-se prin casă cu mâinile la spate, începu să-şi desfăşoare planurile de viitor, despre apostolatul ce-l are de îndeplinit în satul de la marginea românismului, unde primejdiile sunt mai mari, datoriile mai multe, munca mai grea… Povesti cum în Vireag, comuna din Sătmar, unde este numit el să păstorească, românii nici nu ştiu româneşte, încât sunt siliţi să spună pe ungureşte că sunt români… Rostul lui e deci să întoarcă oile rătăcite, să răspândească graiul românesc, să întărească mândria naţională a celor şovăitori. Se poate o chemare mai frumoasă pentru un cărturar conştiincios? Totuşi sarcina e atât de apăsătoare, că n-ar fi îndrăznit să şi-o ia fără o tovarăşă de viaţă ca Laura, ea însăşi o româncă entuziastă. Împreună vor munci mai cu drag şi cu mai multă încredere în izbândă… Vorbind, însufleţirea îi îmbujora faţa, părea că se înalţă. Însăşi Laura, căreia îi rămăsese în fundul inimii teama că viitorul ei soţ e prea scund, îl vedea acuma mult mai mare ca ea, asemenea unui cuceritor de suflete…

  La început bătrânul Pintea fuse mai rezervat şi se adâncise într-o dispută teologică cu Belciug, ca să aibă răgaz să studieze în acest timp pe viitoarea soţie a fiului său, precum şi restul famihei Herdelea. Privirea lui se întâlnea din când în când cu a lui George, care parcă-i zicea mereu: „Ei, aşa-i că-s oameni foarte de treabă!” încetul cu încetul apoi se încălzi şi el, iar mai târziu, venind vorba de copiii lui, îşi dădu drumul de-a binelea. Vorba o aduse preoteasa Profira, care se împrieteni repede cu doamna Herdelea şi i se jelui că a îmbătrânit şi s-a trecut atât de mult pentru că a făcut treisprezece copii; dăscăliţa o compătimi îndelung şi se făli, la rândul său, că şi ea a născut nouă, dar bunul Dumnezeu nu s-a milostivit să-i lase în viaţă decât pe cei trei care se văd.

  — Mie-mi pare rău că-mi lipseşte unul singur ca să avem duzina completă! Interveni aci bătrânul Pintea râzând jovial, cu ochii închişi. Noi, ce-i drept, ne-am silit cât am putut, am tras şi peste douăsprezece, dar tot degeaba, urmă dânsul vesel, uitându-se mândru şi pe rând la toată lumea, parcă ar fi aşteptat să se bucure toţi de mulţumirea lui; întâlnind însă privirea lui Belciug, care zâmbea iertător, îşi aminti că un preot nu se cuvine să se piardă în glume uşurele, deveni deodată serios şi adăugă mângâindu-şi barba: Unsprezece trăiesc, doi am îngropat… Domnul a dat, Domnul a luat, fie-i numele binecuvântat!

  Adaosul răci puţin atmosfera, încât Herdelea, spre a o reînsufleţi, se apropie cu scaunul de Pintea şi-izise încântat:

  — Ai fost voinic de tot, cuscrule! Hehehe!

  Cuvântul „cuscrule” căzu neplăcut pentru bătrânul Pintea, dar deoarece i se deşteptase pofta de