O nouă rafală de împuşcături muşcă zăpada şi gheaţa din faţa sa.

– Aţi înnebunit cu toţii? protestează el cu o voce răguşită, adăpostindu-se în spatele motocicletei. Doar n-o să ne împuşcaţi tocmai pe noi!

– S-o crezi tu, rage Micuţul, înşfăcându-şi automatul. "Omorâţi-i! Linşaţi-i pe ticăloşi!" se aud vocile răniţilor. Un tir îndrăcit, pornit din toate armele, împroaşcă motocicleta, care explodează într-o jerbă de flăcări. Feldwebelul de stat-major se rostogoleşte în zăpadă învăluit de flăcări. Se face ghem, ca o bucată de hârtie carbonizată.

– Sfârâie ca grăsimea unei scroafe puse la prăjit, rânjeşte încântat Porta.

Ceilalţi doi poliţişti militari încearcă să fugă. Cinci sau şase grenade de mână îi ajung din urmă şi explodează cu un zgomot asurzitor. Se. prăbuşesc peste mormanul de zăpadă, deasupra cadavrelor îngheţate. Ca printr-o minune cerească, un convoi de camioane grele opreşte lângă noi. Soldaţi de la trupele de aprovizionare sar înjurând şi bombănind de pe platforme şi ne urcă în camioane.

– Numai pe cei care mai trăiesc, ordonă un Rittmeister, zorindu-şi nerăbdător soldaţii. Haideţi! Haideţi! Trebuie să plecăm! cotcodăceşte el, pocnindu-şi cizmele de blană cu cravaşa.

– Doamne, o să-ţi vâr boaşele pe gât după ce mă fac bine, îi promite Micuţul unui soldat care l-a scăpat din braţe de două ori în drum spre camion.

– Dacă nu taci, replică soldatul, un uriaş de talia Micuţului, o să te las aici să-ţi zboare vecinii creierii. Ivan îi mierleşte pe toţi cei care nu sunt ruşi. Poţi fi sigur!

– Trebuie să-l luăm cu noi şi pe Untermenschul ăla negru? întreabă rânjind un Unteroffizier, arătându-i pe Albert, care stă în zăpadă clănţănind din dinţi.

– Am trăit s-o văd şi p-asta! strigă uimit un Feldwebel. Un canibal în uniformă germană! Führerul ştie de existenţa ta sau eşti "strict-secret"?

– Tacă-ţi fleanca, omule! N-ai haz! mormăie Albert dispreţuitor. Mă simt mult mai bine în pielea mea decât un halitor puturos de cârnaţi şi un neamţ spălăcit ca tine!

– Măsoară-ţi cuvintele, zulus anormal ce eşti. Dacă nu, o să te trezeşti din nou în copac lângă celelalte maimuţe ca tine! îl ameninţă Feldwebelul, cu o căutătură rea.

– Îl luăm şi pe el? repetă Unteroffizierul nerăbdător, dornic să-i tragă lui Albert un şut în fund.

– Mai bine să-l luăm, răspunde Feldwebelul. Dacă dă Ivan de el, o să-l folosească în scopuri propagandistice. Vor spune că am înrolat şi maimuţele de la Grădina Zoologică. Dar aşezaţi-l la marginea platformei, ca să-l putem azvârli la prima grămadă de gunoi care ne iese-n cale.

– Gata, strigă Rittmeisterul, plecăm! Nu mai avem timp. Ceilalţi vor rămâne aici. Vor avea grijă de ei ruşii!

Un strigăt de protest se ridică din rândul răniţilor care nu vor fi luaţi. Cei care mai au ceva vlagă, se scoală şi vin şchiopătând spre camioane.

– Mişcaţi-vă! Mişcaţi-vă! zbiară Rittmeisterul, urcându-se în primul vehicul.

Mulţi se agaţă de camioane şi se lasă târâţi. Teama de ruşi le dă puteri supraomeneşti.

Reuşim să-i ridicăm pe câţiva, dar nu se pot ţine şi sfârşesc sub roţile camioanelor din spate.

Şoferii n-au cum să-i evite, din cauza alunecuşului.

– O dovadă clară despre cât de puţin valorează o viaţă de soldat, spune Bătrânul cu amărăciune.

– Nu mai mult decât rahatul dintr-un closet înfundat, mârâie Porta, aprinzându-şi o ţigară.

– Fir-ar a dracului de mizerie militară! încuviinţează Legionarul. C'est la guerre!

– Ia uitaţi-vă la tipul de colo, intervine Bătrânul, arătând cu coada pipei către un vânător de munte muribund. Are acasă o nevastă care freacă duşumelele şi o grămadă de progenituri mucoase, care or să sfârşească exact ca tatăl lor, în rahat. Ciudat cum de înghiţim toate astea!

– Nu merităm o soartă mai bună, filosofează Albert. M-am tot întrebat ce căutăm noi în Armată. De ce n-o lăsăm în seama şefilor ei? A ofiţerilor şi a civililor burtoşi de-acasă, care au nevoie de noi ca să le apărăm averile şi să se poată băşi ei liniştiţi în fotolii!

– Închide pliscul, zbiară Heide, tremurând de furie. Vorbeşti ca o jigodie de comunist!

Din pădure ţâşneşte lumina unui trasor şi întrerupe discuţia. Un camion se prăbuşeşte pe un povârniş.

Răniţii sunt aruncaţi de-a valma cât colo. Vehiculul explodează pe fundul râpei şi dispare într-o vâlvătaie de flăcări galben-roşietice.

– Mişcaţi-vă! Mişcaţi-vă! zbiară isteric Rittmeisterul, gesticulând cu automatul. Nu vă opriţi!

Un alt camion se rostogoleşte şi ia foc cu tot cu răniţi.

– Fir-ar să fie, ce duhoare! înjură Barcelona. Mai rău ca un closet chinezesc după o orgie cu orez.

– Din cauza ălora cinci din colţ care ne împroaşcă cu microbii lor de tifos, strigă Micuţul roşu de mânie, lovind cu piciorul epavele umane înghesuite în colţ.

– Hai să-i aruncăm, sugerează un Unteroffizier de artilerie. Mai. bine să-i spurce pe vecini cu dizenteria lor!

– Ai înnebunit? Nu putem face aşa ceva, protestează Porta, or să ne acuze că pornim un război bacteriologic şi, orice s-ar spune, încă n-am ajuns până acolo.

– Crede vreunul din voi în arma asta minune? întreabă un Gefreiter cu mutră de şobolan.

– După ce te-am văzut pe tine, cred! răspunde Porta, strâmbându-se de râs.

Camionul ne hurducăie toată noaptea. Trecem cu mare viteză printr-un sat; în care de stâlpi de telegraf atârnă spânzurate un şir de siluete cenuşii.

– Partizani! mormăie Heide cu faţa schimonosită de furie.

– Crezi? râde Porta. Mai degrabă un criminal care a avut şansa să arate ce poate. Partizanii nu cer să fie spânzuraţi. Sunt ca şerpii. O lovitură rapidă, şi dispar cât ai clipi.

Camionul nostru se afundă într-o groapă şi rămâne înţepenit. Motorul unui tanc duduie în întuneric. Şenilele scrâşnesc ameninţător.

Ne cuprinde panica. Cei care pot, sar din camioane şi se adăpostesc în spatele troienelor.

Un VW-Kübel urcă dealul şi se izbeşte cu un sunet asurzitor de peretele unei case. Patru soldaţi atârnă din el ca nişte marionete inerte. Izbucneşte focul. Treptat, se înalţă flăcări mici, tremurătoare.

Trei T-34 alb-cenuşii apar din pădure. Copacii se frâng asemenea beţelor de chibrit. Un pocnet asurzitor, urmat de un tunet prelung, ca şi cum un tren marfar ar goni peste un pod de oţel. Primul T-34 alunecă pe gheaţă cu turela smulsă, asemenea unei găleţi lovite cu piciorul. Răsună o nouă explozie înfricoşătoare. Tunul de pe tanc bubuie. Urmează un fulger strălucitor şi o explozie puternică. Vâlvătăile luminează întreaga scenă.

Celălalt T-34 se opreşte brusc şi ia foc. Comandantul, cu echipament din piele neagră,