cizmele pline cu rahat. Acum se uitau amândoi la mine, de parcă le licărea în priviri o Curte Marţială. Dar până să apuce ei să bage hârtie în maşina de scris şi să-nceapă să dicteze eu eram de mult în Rusia, şi cine naiba e-n stare să dea de urma cuiva pe-acolo?

Civilii cu ţilindru şi-au scos cu toţii umbrelele.

Doamne, cum mai ningea! Generalul meu şi monoclul nostru au ales o zi foarte urâtă pentru ultima plimbărică. Pe sub sălciile încărcate de zăpadă se-nvârteau câţiva tipi în pardesie din piele şi pălării de fetru, care se făceau că n-au treabă. Aiurea! Până şi-un capiu cu orbul găinii îşi putea da seama că ăştia erau cu ochii-n patru. Chiar şi Magda generalului meu a simţit că "Diavolul şi Gestapoul trăgeau cu urechea". Cât timp se mai vedeau sălciile melancolice şi pardesiele din piele, nimeni n-a scos o vorbă, dar după ce am lăsat toate astea în urmă, plutea în jurul nostru un miros de spânzurătoare.

Ceva mai sus, pe cărarea abruptă, o doamnă în negru de viţă nobilă, voalată, a căzut în cur. A luat-o la vale ca un bob pe cale de-a stabili un nou record mondial şi nu s-a oprit decât sub sălcii, unde ăia în pardesie de-abia aşteptau să salte pe careva. Doamna cu voalul negru n-a mai revenit la procesiune.

În timp de treceam pe lângă monumentul închinat războiului din 1870-1871, nu ştiu cum s-a făcut c-am slobozit o altă râgâitură. Era de-a dreptul dureros, zău aşa. N-ar fi trebuit niciodată să halesc "Eisbein mit Sauerkraut" înainte de-a porni în marşul pentru Walhalla.

De-abia când am luat-o pe un urcuş foarte îngust şi abrupt, mai degrabă un fel de potecă cu trepte din buşteni foarte alunecoasă, lucrurile au început să meargă anapoda. Un locotenent de cavalerie dintre cei care purtau sicriul s-a încurcat în pinteni şi-a slobozit un chiuit, după care a căzut în fund, urmat de un Leutnant din Genişti care mărşăluia chiar în spatele lui. Întreaga procesiune s-a oprit, întrebându-se ce-avea să se mai întâmple şi, aflaţi de la mine, s-au întâmplat o grămadă de chestii, şi încă într-un timp record. Ofiţerii cărăuşi au încercat cu disperare să se agaţe de cutia de lemn, dar le-a scăpat la vale, urmată de cei şase locotenenţi.

"Opriţi-l! Opriţi-l!" ţipau cu toţii. Ai fi zis că generalul meu e vreun pungaş care-o şterge cu prada dintr-un magazin universal. Un general-locotenent, o mumie din 1914, care şedea şi el pe-acolo, frecându-şi gingiile ştirbe una de alta, a fost luat pe sus. A tras un chiot ascuţit de parcă întregul Verdun şi toată Linia Sigfried i-ar fi căzut în cap. Pickelhaube{46} i-a zburat în aer şi n-a mai fost văzută niciodată. Probabil c-a ajuns să se bălăbăne cu vârful înfipt în dosul Sfântului Petru. Sabia sa preistorică garnisită cu ciucuri de mătase a zburat într-o parte în clipa în care cutia cu generalul trecea aidoma unui tanc peste mumia în uniformă. Întreaga procesiune - cu văluri, ţilindri şi săbii de paradă la subsuoară - fugea mâncând pământul dinaintea fostului meu general de teamă ca sicriul care venea din înălţimi să nu le rupă oasele. În frunte era Magda, speriată de moarte de către sicriul buclucaş. Chiar şi în ultima clipă, generalul meu demonstra lumii întregi că era ofiţer de tancuri şi-şi dădea perfect seama de importanţa unui atac prin surprindere. N-a schimbat viteza decât atunci când a ajuns în partea opusă a aleii străjuite de copaci. Noroc că era deschisă poarta cu căşti înfipte în pari, că de nu, Dumnezeu ştie ce s-ar mai fi putut întâmpla.

Acolo, jos, a dat strechea în cei şase cai negri de artilerie, care şedeau şi se gândeau la ce le destăinuise Magda despre generalul meu. Duşi au fost, cu afet cu tot, iar cei doi vizitii care moţăiau în spinările cailor din frunte au zburat în şanţ. Unde s-au oprit cele şase mârţoage tuciurii şi afetul, habar n-am, în orice caz făceau o gălăgie de toată frumuseţea pierzându-se în zare.

Părintele-General şi popii de stat-major au înălţat o rugăciune fierbinte, în timp ce aghiotantul îşi frământa cicatricele mensur şi şeful Statului-Major le vorbea ofiţerilor însărcinaţi să poarte sicriul într-o manieră care i-a lămurit pe toţi că se aflau deja în drum spre o unitate de linia-ntâi. Nu se cade să arunci num-aşa, încolo şi-ncoace, un general care-i pe cale să se aşeze la masa eroilor în Walhalla!

"Ăia ţineau pardesiul din scânduri cum ar ţine-o o călugăriţă pe-a unui marinar", i-am spus unui Feldwebel de infanterie care stătea umflându-se de râs lângă mine.

Aghiotantul ne-a tras un perdaf şi ne-a făgăduit c-o să aflăm noi cine-i el. Un cărăuş-de rezervă de la tancuri a luat locul pârlitului de artilerist. Ăla-şi rupsese piciorul şi mai zăcea şi acum gemând într-un boschet.

"Ridicaţi coşciug! a ordonat şeful de Stat-Major. Procesiune funerară! În-cee-eet, înaiii-iinte marş!" Şi iar a luat-o alaiul din loc, cu regulamentarele mutre triste ordonate. Toboşarii fanfarei de infanterie au răpăit chestia aia: "Argonner Wald um Mitternacht"{47}. Puteai auzi pur şi simplu toate scheletele de militari înălbite zornăind în morminte în poziţia de drepţi!

Chiar şi mort, generalul meu îşi demonstra gustul desăvârşit. El însuşi pusese la cale întreaga înmormântare şi, cu siguranţă, avea să fie o ceremonie de pomină. Doar una singură auzisem c-ar fi fost mai reuşită. Era vorba de funeraliile unui amiral, în timpul cărora s-a rupt un pod în două şi întreaga procesiune - cutie, marinari şi toată şleahta - a căzut în Kiel Kanal. Cinşpe dintre ei s-au înecat şi amiralul a navigat până în golful Kiel. Acolo a dat nas în nas cu un submarin care-şi făcea veacul la suprafaţă. Echipajul submarinului a fost atât de înspăimântat încât a deschis focul asupra amiralului, crezând că e vreo nouă armă secretă care vine peste ei. Amiralul s-a scufundat cu coşciug cu tot.

"Şi asta se numeşte înmormântare? s-a înfiorat intendentul-şef al Diviziei, un Feldwebel obez de stat-major. E mai degrabă un curs de luptă, cu tot tacâmul!"

Cei din procesiune trăgeau nădejde că generalul meu şi-a