― Am reuşit datorită frazelor dumneavoastră cheie, spuse ea. "Cu cât eşti mai inteligent, cu atât ai mai puţine şanse să reuşeşti"; "Trebuie să uiţi tot ce ştii"; "Ca şi Universul, enigma aceasta îşi trage originile din simplitatea absolută"... Am înţeles că trebuia să devin din nou copil ca să pot găsi soluţia. Să fac drumul înapoi, să mă întorc la origine, la fel cum şirul acela de cifre reprezentând expansiunea Universului pare să se întoarcă la Big-Bang-ul său originar. Trebuia să redevin un suflet simplu, să-mi regăsesc mintea de copil mic.

― Asta e destul de complicat, nu, doamnă Ramirez...

Cuprinsă de înflăcărare, candidata nu se lăsă întreruptă:

― Noi, adulţii, ne străduim să fim tot mai inteligenţi, dar eu m-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă am proceda invers, spărgând rutina şi procedând exact de-a-ndoaselea faţă de cum suntem obişnuiţi.

― Bravo, doamnă Ramirez.

Se auziră aplauze răzleţe. Ca şi Méliès, publicul aştepta continuarea.

― Şi tocmai asta e: cum reacţionează o minte inteligentă în fata acestei enigme? Pusă în faţa succesiunii de cifre, ea o va privi ca pe o problemă matematică. Aşadar, îi va căuta numitorul comun. Va aduna, va scădea şi înmulţi, trecând totul prin sită. Şi-ar sparge degeaba capul, din simplul motiv că nici pe departe nu este vorba de matematică... Iar dacă enigma nu este matematică, înseamnă că e literară.

― Bine gândit, doamnă Ramirez. Meritaţi aplauze.

Candidata profită de prilej ca să-şi mai tragă sufletul.

― Dar cum i se poate atribui unui şir de cifre suprapuse un sens literar, doamnă Ramirez?

― Făcând aşa cum fac copiii, adică spunând ce vezi. Atunci când văd o cifră, copiii foarte mici o rostesc. Pentru ei, "şase" corespunde cuvântului şase aşa cum "vacă" corespunde animalului cu patru labe şi uger. E o convenţie. Lucrurile sunt desemnate prin nişte sunete arbitrarii care diferă de la un capăt la altul al lumii. Dar numele, conceptul şi lucrul respectiv constituie pretutindeni un ansamblu, un tot unitar.

― Astăzi sunteţi cât se poate de filozoafă, doamnă Ramirez, dar dragii noştri telespectatori şi telespectatoare doresc ceva concret. Deci, ce ne puteţi spune despre soluţie?

― Dacă scriu "1", un copil care abia dacă ştie să citească o să-mi spună: "E un unu". Aşa că scriu "un unu". Dacă îi arăt atunci ce am scris, o să-mi spună că vede "doi de unu": "2 1". Şi aşa mai departe... Iată soluţia. E de ajuns să numeşti rândul de sus ca să obţii rândul următor. Puştiul nostru citeşte atunci "un doi, un unu" pe rândul de dedesubt. 1211. Îl enumăr şi el va deveni 111221, apoi 312211, apoi 13112221, apoi 1113213211... Nu cred că cifra "patru" o să apară prea curând!

― Sunteţi formidabilă, doamnă Ramirez! Şi aţi câştigat!

Sala aplaudă pe rupte, iar Méliès, plutind în plină euforie, are impresia că în realitate el este cel aplaudat.

Prezentatorul cheamă la ordine:

― Totuşi, doar n-o să ne culcăm pe lauri, doamnă Ramirez, ce părere aveţi?

Femeia se agită, surâde, se fandoseşte puţin, îşi acoperă obrajii stacojii cu mâinile care fără îndoială că îi sunt mai mult asudate decât răcoroase.

― Lăsaţi-mă măcar să-mi mai vin în fire.

― Ah! doamnă Ramirez, aţi rezolvat sclipitor enigma noastră cifrată, dar deja se profilează noua noastră "Capcană de...

― ... gândire"!

― ... venită, ca întotdeauna, din partea unui telespectator anonim. Ascultaţi, aşadar, cu atenţie noua noastră problemă: aţi fi în stare, cu ajutorul a şase beţe de chibrit ― repet: cu ajutorul a şase beţe de chibrit ― să formaţi şase triunghiuri echilaterale de aceeaşi mărime, fără să rupeţi beţele şi nici să le lipiţi?

― Şase triunghiuri, aţi spus? Sunteţi sigur că nu e vorba de şase chibrituri şi patru triunghiuri?

― Şase chibrituri, şase triunghiuri, repetă prezentatorul pe un ton neînduplecat.

― Asta înseamnă deci un triunghi din fiecare chibrit? se sperie candidata.

― Exact aşa e, doamnă Ramirez. Iar de data aceasta, prima frază-cheie este: "Trebuie să gândeşti la fel ca alţii." Aşadar, daţi-i drumul şi reflectaţi, drage telespectatoare şi dragi telespectatori. Şi, pe mâine, dacă vă face plăcere!

Jacques Méliès stinse televizorul, se culcă la loc şi reuşi într-un târziu să adoarmă. Exaltarea îl urmări însă până şi în somn. În visele sale încâlcite se amestecau Laetitia Wells, cu ochii ei mov şi cu planşele sale de entomologie, Sébastien Salta şi chipul său tocmai bun pentru filmele de groază, prefectul Dupeyron, care se lăsa de politică şi se lansa într-o carieră de medic legist, candidata Ramirez, cu judecata ei care nu se lăsa niciodată prinsă în capcană...

Se răsuci întruna în aşternut o bună parte din noapte, în vreme ce visele îşi continuau sarabanda. Dormea adânc. Apoi somnul i se subţie, până ce se risipi cu totul. Se trezi cu o tresărire. Simţise într-adevăr o vibraţie slabă, de parcă salteaua ar fi fost bătută cu palma undeva în capătul patului. Coşmarul din copilărie începu să-l bântuie din nou: monstrul, lupul turbat cu ochii roşii de furie... Se controlă. Doar nu mai era copil. Trezit de-a binelea, aprinse lumina şi constată că sub picioarele sale se mişca într-adevăr o mică umflătură.

Sări din pat. Umflătura era acolo, cât se poate de reală. Îşi lăsă fulgerător pumnul peste ea şi auzi un scâncet. După care, stupefiat, o văzu pe Marie-Charlotte ieşind cu greu, şchiopătând, de sub aşternuturi. Mieunând, bietul animal se refugie în braţele sale. O mângâie, încercând să o liniştească şi îi masă laba pe care i-o lovise. Apoi, ferm hotărât să se odihnească, totuşi, în noaptea aceea, se duse să închidă pisica în bucătărie, punându-i în faţă nişte pateu de ton cu tarhon. Bău un pahar cu apă şi se uită la televizor până când simţi că ameţeşte de atâtea imagini.

În doze mari, televizorul avea un efect calmant, ca al unui analgezic. Ajungeai să te simţi moale, cu capul îngreunat şi gol, cu ochii îmbibaţi de probleme care nu te priveau câtuşi de puţin. Era o desfătare.

Se duse iarăşi la culcare şi de data