necesar de către aceştia spre propriul lor bine, sunt singurele măsuri prin care societatea îşi poate exprima în mod îndreptăţit aversiunea şi dezaprobarea faţă de conduita lui; în al doilea rând, că, pentru acţiuni care aduc prejudicii intereselor altora, individul este răspunzător, fiind pasibil fie de pedeapsa legală, fie de una socială, dacă societatea este de părere că ori cea dintâi, ori cea din urmă este necesară pentru a se apăra.

Mai întâi de toate, nu trebuie nicicum să se presupună că, întrucât numai vătămarea sau probabilitatea unei vătămări aduse intereselor altora poate justifica intervenţia societăţii, ele ar justifica totdeauna o atare intervenţie. În multe cazuri, urmărind un ţel îndreptăţit, individul pricinuieşte în mod necesar şi, prin urmare, îndreptăţit suferinţe sau daune altora, ori ajunge să dobândească un bun pe care ei trăgeau în mod rezonabil nădejdea să-l obţină. Asemenea opoziţii de interese între indivizi iau naştere adesea datorită unor instituţii sociale proaste, dar ele rămân inevitabile câtă vreme aceste instituţii durează; iar unele dintre ele ar fi inevitabile indiferent ce instituţii ar exista. Oricine reuşeşte într-o profesiune practicată de prea mulţi; oricine este preferat altuia într-o competiţie pentru obţinerea unui lucru dorit de amândoi, câştigă de pe urma pierderii suferite de alţii, de pe urma străduinţelor lor irosite şi a dezamăgirii lor. Dar, aşa cum se admite îndeobşte, este mai bine, având în vedere interesele generale ale oamenilor, ca indivizii să-şi urmărească ţelurile în pofida unor astfel de consecinţe. Cu alte cuvinte, societatea nu admite dreptul, fie legal, fie moral, al concurenţilor dezamăgiţi, la imunitate faţă de acest gen de suferinţă; simţindu-se obligată să intervină numai atunci când, pentru obţinerea succesului, au fost folosite mijloace a căror acceptare ar fi contrară interesului general – şi anume frauda sau înşelăciunea şi forţa.

Şi iarăşi, comerţul este un act social. Oricine se ocupă cu vânzarea vreunui soi de bunuri publicului face ceva ce afectează interesele altor oameni şi ale societăţii în general; şi, astfel, conduita sa cade, în principiu, în sfera jurisdicţiei societăţii; pornind de aci, se susţinea cândva că ar fi de datoria guvernelor ca, în toate cazurile considerate importante, să fixeze preţurile şi să reglementeze procesele de producţie. Acum însă s-a ajuns să se recunoască, deşi nu înainte de a se da o luptă îndelungată pentru aceasta, că atât ieftinătatea, cât şi buna calitate a mărfurilor sunt cel mai eficace asigurate lăsând o deplină libertate producătorilor şi comercianţilor, cu condiţia doar ca şi cumpărătorii să aibă aceeaşi libertate de a se aproviziona oricând de altundeva. Aceasta este aşa-numita doctrină a Liberului Schimb, care se bazează pe temeiuri diferite de principiul libertăţii individuale afirmat în acest eseu, dar la fel de solide. Restricţiile asupra comerţului ori asupra producţiei realizate în scopurile comerciale sunt, într-adevăr, nişte constrângeri; şi orice constrângere, în calitatea ei de constrângere, este un lucru rău; dar constrângerile respective afectează numai acea parte a conduitei pe care societatea are competenţa să o supună constrângerii, fiind rele numai din cauză că ele nu produc în fapt efectiv rezultatele urmărite a fi produse prin aplicarea lor. Întocmai cum nu este implicat în doctrina Liberului Schimb, principiul libertăţii individuale nu este implicat nici în cele mai multe din întrebările care se ridică privitor la limitele acestei doctrine; cum ar fi, spre exemplu, în ce proporţie este acceptabil controlul public destinat prevenirii fraudelor prin falsificare; în ce măsură trebuie impuse patronilor precauţii sanitare sau măsuri destinate protecţiei lucrătorilor angajaţi în munci periculoase. Asemenea întrebări implică anumite consideraţii privind libertatea numai în măsura în care este totdeauna mai bine, caeteris paribus32, a-i lăsa pe oameni în voia lor, decât a-i ţine sub control; dar că ei pot fi în mod îndreptăţit ţinuţi sub control în asemenea scopuri este un lucru în principiu neîndoielnic. Pe de altă parte, există întrebări privitoare la intervenţia statului care sunt, în esenţă, întrebări privitoare la libertate; cum ar fi Legea Maine, la care ne-am referit deja; prohibirea importării opiului în China; restricţiile asupra vânzării otrăvurilor; pe scurt, toate acele cazuri în care ţelul intervenţiei statului este de a face imposibilă sau măcar dificilă obţinerea unei anumite mărfi. Asemenea intervenţii restrictive pot fi criticate nu ca îngrădiri ale libertăţii producătorului sau a celui ce vinde marfa, ci ca îngrădiri ale libertăţii cumpărătorului.

Unul dintre aceste exemple, cel al vânzării otrăvurilor, ridică o nouă întrebare: care sunt limitele potrivite a ceea ce s-ar putea numi funcţiile poliţiei; în ce măsură poate fi îngrădită, în mod îndreptăţit, libertatea cuiva, în scopul prevenirii unei crime sau unui accident. Este una din funcţiile mai presus de orice discuţie ale cârmuirii aceea de a lua precauţii împotriva unei crime înainte ca ea să se fi comis, precum şi a o descoperi şi pedepsi după aceea. Totuşi funcţia preventivă a cârmuirii este într-o măsură mult mai mare susceptibilă de a fi obiectul unor abuzuri în dauna libertăţii decât funcţia punitivă; căci cu greu s-ar putea găsi vreo părticică din libertatea legitimă de acţiune a unei fiinţe omeneşti care să nu poată fi înfăţişată, şi încă în mod corect, drept ceva care înmulţeşte condiţiile favorabile unei forme sau alteia de delincvenţă. Totuşi, dacă o autoritate publică sau chiar o persoană particulară vede pe cineva care, în mod evident, se pregăteşte să comită o crimă, ea nu este obligată să asiste pasiv până când se comite crima, ci poate interveni spre a o împiedica. Dacă otrăvurile n-ar fi niciodată cumpărate sau folosite în alte scopuri decât cel de a comite o crimă, ar fi drept ca producerea şi vânzarea lor să fie interzise. Dar de otrăvuri poate fi nevoie şi în scopuri nu numai nevinovate, ba chiar şi utile, şi nu se pot impune constrângeri într-un caz fără ca ele să acţioneze şi în celălalt. De asemenea, este sarcina firească a autorităţii publice aceea de a feri pe cetăţeni de accidente. Dacă un funcţionar public sau oricine altcineva ar vedea un om care vrea să