treacă pe un pod despre care se ştie că nu prezintă siguranţă şi dacă n-ar mai fi destul timp pentru a-l preveni de pericol, ei ar putea să-l prindă şi să-l tragă înapoi, fără nici o încălcare a libertăţii sale; căci libertatea constă în a face ceea ce doreşti, iar omul nu dorea să cadă în râu. Cu toate acestea, atunci când nu există certitudinea, ci numai pericolul a ceva rău, nimeni altcineva în afara persoanei respective nu poate aprecia dacă motivul care-o îmboldeşte este îndeajuns de puternic pentru a înfrunta riscurile: de aceea, în acest caz se cuvine, cred eu, ca ea să fie doar avertizată de pericol (cu excepţia situaţiei în care este vorba de un copil, de un alienat mintal ori de cineva aflat într-o stare de tulburare sau preocupare care este incompatibilă cu folosirea deplină a facultăţii reflexive), nu să fie împiedicată cu forţa de a se expune acelui pericol. Consideraţii similare, aplicate unei chestiuni cum este cea a vânzării otrăvurilor, pot să ne îngăduie să hotărâm care dintre modurile posibile de reglementare sunt sau nu contrare principiului nostru. O precauţie, cum ar fi, de exemplu, aceea de a pune pe medicament o etichetă care să avertizeze asupra proprietăţilor sale toxice poate fi practicată fără încălcarea libertăţii: cumpărătorul nu poate dori să nu ştie că lucrul pe care-l posedă are proprietăţi toxice. În schimb, o reglementare care ar impune, în toate cazurile, posesia unui certificat medical ar face uneori imposibilă şi totdeauna costisitoare obţinerea articolului respectiv pentru scopuri legitime. Eu nu văd decât un singur mod prin care s-ar putea ridica obstacole în calea posibilelor crime comise cu asemenea mijloace, fără ca prin aceasta să se producă o încălcare demnă de luat în seamă a libertăţii celor care doresc substanţe otrăvitoare pentru alte scopuri. Este vorba de asigurarea a ceea ce în limbajul foarte pertinent al lui Bentham se numesc „date doveditoare“ dinainte stabilite. Această măsură este familiară tuturor în cazul contractelor. Este un lucru obişnuit şi corect ca, atunci când se încheie un contract, legea să ceară, drept condiţie a executării sale obligatorii, să fie respectate anumite formalităţi, cum sunt semnăturile, atestarea de către martori şi altele de acelaşi fel, pentru ca, în cazul vreunui litigiu ulterior, să existe datele necesare pentru a dovedi că respectivul contract a fost efectiv încheiat şi că n-a existat nici o împrejurare care să-l invalideze din punct de vedere legal: rezultatul fiind ridicarea unor mari obstacole în calea întocmirii unor contracte fictive sau a unor contracte făcute în împrejurări care, dacă ar fi cunoscute, le-ar anula valabilitatea. Precauţii de acelaşi gen ar putea fi impuse şi vânzării de articole susceptibile de a fi utilizate pentru comiterea unei crime. Vânzătorului, bunăoară, i s-ar putea cere să înscrie într-un registru momentul exact al vânzării, numele şi adresa cumpărătorului, calitatea şi cantitatea precisă a produsului vândut; să întrebe în ce scop este dorit produsul respectiv şi să consemneze răspunsul primit. Atunci când cumpărătorul nu deţine o prescripţie medicală, s-ar putea cere prezenţa unei terţe persoane care să fie citată ca martor al cumpărării, în caz că, ulterior, ar exista motive de bănuială că articolul respectiv a fost folosit în scopuri criminale. Asemenea reglementări n-ar fi în genere un impediment real în calea obţinerii produsului, dar ar fi un impediment considerabil în calea oricui ar dori să-i dea o utilizare incorectă fără a fi descoperit.

Dreptul inalienabil al societăţii de a preîntâmpina delictele împotriva sa luând din timp măsurile de precauţie sugerează anumite limitări evidente ale maximei conform căreia o conduită greşită ce nu afectează decât persoana în cauză nu poate îndreptăţi intervenţia societăţii în scop de prevenire sau pedepsire. Beţia, bunăoară, în situaţiile obişnuite nu constituie un caz care să îndreptăţească intervenţia legii; dar aş aprecia drept un lucru perfect îndreptăţit ca un om care a fost odată găsit vinovat de vreun act de violenţă împotriva altora sub influenţa băuturii să fie supus unei restricţii legale speciale; şi ca, dacă după aceea va fi găsit beat, să fie pasibil de pedeapsă, iar dacă, aflat în această stare, comite o altă infracţiune, pedeapsa la care va fi supus pentru aceasta să fie de o severitate mult mai mare. A se îmbăta, în cazul unui om pe care beţia îl stârneşte să vatăme pe alţii, este un delict împotriva altora. De asemenea, lenevia, atunci când nu este vorba de un om care primeşte ajutor din partea colectivităţii şi nici de încălcarea unui contract, nu poate face obiectul unei pedepse legale decât dacă ne aflăm în plină tiranie; dar, dacă fie din lene, fie dintr-o altă pricină care ar putea fi evitată, un om nu îşi îndeplineşte îndatoririle legale faţă de alţii, cum ar fi de exemplu aceea de a-şi întreţine copiii, nu este nici un fel de tiranie în a-l forţa să-şi îndeplinească această obligaţie, prin muncă silnică dacă nu avem la dispoziţie alte mijloace.

De asemenea, există multe fapte care, întrucât aduc prejudicii directe numai celor care le fac, n-ar trebui interzise legal, dar care, dacă sunt făcute în public, constituie o încălcare a bunelor moravuri şi, intrând astfel în categoria ultrajelor la adresa altora, pot fi pe drept interzise. Din această categorie fac parte ultrajele la adresa decenţei, asupra cărora nu este necesar să stăruim, cu atât mai mult cu cât ele sunt legate numai indirect de subiectul nostru, iar obiecţia la adresa caracterului lor public este la fel de puternică în cazul multor acţiuni care nu sunt în sine condamnabile şi nici nu se presupune că ar fi.

Există o altă întrebare căreia trebuie să i se găsească răspunsul, un răspuns consecvent cu principiile stabilite. Să considerăm cazul unor conduite personale presupuse a fi condamnabile, dar pe care respectul faţă de libertate împiedică societatea să le preîntâmpine sau să le pedepsească, deoarece răul ce rezultă în mod direct din ele cade în întregime asupra agentului. În astfel de cazuri, dacă agentul este liber