să facă un anumit lucru, trebuie oare ca alţi oameni să fie la fel de liberi să instige sau să îndemne la săvârşirea lui? Chestiunea nu este lipsită de dificultăţi. Cazul unui om care împinge pe altul să facă un lucru nu este, strict vorbind, un caz de conduită ce priveşte doar propriile interese. A da sfaturi sau a îndemna pe cineva este un act social şi de aceea s-ar putea considera, ca şi în cazul celorlalte acţiuni care îi afectează pe alţii, că trebuie supus controlului social. Dar o clipă de reflecţie corectează această primă impresie, arătând că, deşi situaţia nu cade, strict vorbind, în sfera definiţiei libertăţii individuale, totuşi temeiurile pe care se sprijină principiul libertăţii individuale îi sunt aplicabile. De vreme ce oamenilor trebuie să li se permită ca, în toate chestiunile care îi privesc doar pe ei, să acţioneze aşa cum li se pare lor că este mai bine pe propriul lor risc, ei trebuie, tot aşa, să aibă libertatea de a se consulta privitor la ce ar fi mai potrivit de făcut, să schimbe opinii, să dea şi să primească sugestii. În legătură cu orice lucru, dacă există permisiunea de a-l face, trebuie să existe şi aceea de a sfătui pe altul să-l facă. Chestiunea suscită îndoieli doar atunci când cel de la care vine îndemnul trage un folos personal din sfatul său; când face din promovarea a ceea ce societatea şi statul consideră a fi ceva rău o ocupaţie menită să-i asigure subzistenţa sau câştigul bănesc. Atunci, într-adevăr, intervine o nouă complicaţie, şi anume existenţa unor categorii de persoane ale căror interese se află în opoziţie cu ceea ce se consideră a fi binele public şi al căror mod de viaţă se bazează pe acţiuni contrare acestuia. Ar trebui oare intervenit aici sau nu? Preacurvia, spre exemplu, trebuie tolerată la fel ca şi jocurile de noroc; dar trebuie să existe oare şi libertatea ca cineva să fie proxenet sau să ţină o casă de jocuri? Cazul acesta este unul dintre cele aflate exact la graniţa dintre cele două principii şi nu este pe dată vizibil de care anume dintre acestea două ţine el de fapt. Există argumente în favoarea ambelor părţi. În favoarea toleranţei se poate spune că a face dintr-un anumit lucru o ocupaţie şi a trăi sau a profita de pe urma practicării sale nu poate transforma într-o infracţiune ceva ce altfel ar fi acceptabil; că fapta trebuie fie permisă în mod consecvent, fie interzisă în mod consecvent: dacă principiile pe care le-am apărat până acum sunt corecte, atunci nu este treaba societăţii, ca societate, să decidă că este rău un lucru care nu-l priveşte decât pe individ; ea nu poate face nimic mai mult decât să-l povăţuiască pe individ să nu facă acel lucru şi un om trebuie să aibă aceeaşi libertate de a convinge pe cineva să facă un lucru pe care o are altul de a-l convinge să nu-l facă. Împotriva acestor argumente se poate susţine că, deşi publicul şi statul nu sunt îndreptăţite să ia în mod autoritar hotărârea – în scop de reprimare sau pedepsire – dacă o conduită sau alta ce atinge doar interesele individului este bună sau rea, ele sunt pe deplin îndreptăţite să presupună că, dacă ea este privită de ele ca rea, atunci calificarea ei drept bună sau nu este cel puţin discutabilă; şi că, fiind presupuse toate acestea, ele nu comit nici o greşeală când caută să stăvilească influenţa apelurilor care nu sunt dezinteresate sau a instigatorilor care nu pot nicidecum să fie imparţiali – care au un interes personal direct să predomine una din cele două viziuni, tocmai aceea pe care statul o consideră greşită, şi care în mod vădit o încurajează numai din interes personal. Se poate susţine că nu se pierde nimic, că nu se sacrifică nimic bun printr-o reglementare care asigură condiţiile ca oamenii să aleagă singuri, fie că o fac cu înţelepciune, fie cu nesăbuinţă, pe baza propriilor imbolduri, cât mai liberi de şiretlicurile celor ce le stimulează înclinaţiile în propriile lor scopuri interesate. Astfel, se poate spune că, deşi scoaterea în afara legii a unor jocuri este complet nejustificată, deşi toţi oamenii trebuie să fie liberi să joace jocuri de noroc la ei acasă sau în casele altora ori în orice alt loc de întâlnire stabilit de comun acord şi care să fie deschis numai membrilor şi vizitatorilor lor, totuşi existenţa unor tripouri nu trebuie permisă. Este drept că interdicţia aceasta nu este niciodată eficace şi că, indiferent cât de multă putere despotică s-ar acorda poliţiei, tripourile pot fi totdeauna menţinute sub diferite alte pretexte; însă ele pot fi constrânse să-şi desfăşoare activităţile cu un anumit grad de discreţie şi taină, astfel ca nimic despre existenţa lor să nu fie cunoscut altcuiva decât celor ce le caută; la mai mult decât atât societatea n-ar trebui să ţintească. Aceste argumente au o forţă considerabilă. Eu nu mă voi aventura să hotărăsc dacă ele sunt suficiente pentru a justifica anomalia morală a pedepsirii complicilor, atunci când principalului vinovat i se permite (şi trebuie să i se permită) să se bucure de libertate; de a amenda sau arunca în închisoare pe mijlocitor, dar nu şi pe vinovaţii de preacurvie – pe proprietarul tripoului, dar nu şi pe jucători. Încă şi mai puţin ar trebui intervenit pe temeiuri analoge în activităţile obişnuite de cumpărare şi vânzare. Aproape orice articol care se vinde şi cumpără poate fi folosit în exces, iar cei care îl vând au interesul financiar de a încuraja acest exces; însă nici un argument nu poate invoca acest considerent, pentru a susţine, spre exemplu, Legea Maine, deoarece categoria negustorilor de băuturi tari, deşi interesată într-un consum excesiv al acestora, este indispensabilă pentru consumul lor normal. Totuşi interesul acestor negustori în încurajarea lipsei de măsură constituie un rău efectiv şi el îndreptăţeşte statul să impună restricţii şi să ceară garanţii care, în absenţa acestei îndreptăţiri, ar reprezenta încălcări ale libertăţii legitime.

Mai departe,