înăuntru. Ordonă pe un ton plângăreţ să se închidă ferestrele. Dar nu mai există ferestre, au fost sparte demult. Încearcă să se ridice, ameninţă ordonanţele gemând, dar cade din nou pe targa însângerată. Urmăreşte cu privirea tărgile care trec pe lângă el şi care se întorc goale. Realizează ce se petrece numai în clipa în care propria lui targă ajunge în celălalt capăt al coridorului, unde se cască un hău. Peretele e dărâmat, iar jos, la o mare distanţă, se vede râul îngheţat. Acolo sfârşeşte povara unei tărgi. O soluţie simplă de-a te debarasa de morţi.

Camerele şi tărgile sunt numai pentru cei vii. Pentru cei care rezistă încă şi pot fi transportaţi mai departe. Uneori se întâmplă ca vreunul dintre ei să nu fie mort şi, când îşi dă seama, începe să urle. Dar protestele nu-i folosesc la nimic. Va ajunge în râu, laolaltă cu ceilalţi. Şi dacă nu moare în cădere, atunci gerul îi va veni imediat de hac.

– Luaţi-mă de aici! rage Oberstul furios. Cer să mă vadă un medic! Sunt Oberst şi am un regiment întreg sub comandă!

Nimeni nu se sinchiseşte să-i răspundă.

Un ofiţer medic mai în vârstă se apleacă deasupra lui.

– Ne vom ocupa imediat de dumneavoastră, domnule, îi promite el obosit. Veţi pleca cu următorul transport. (Se întoarce către un Sanitäts-Unteroffizier.) N-are nici o şansă! şopteşte el.

Oberstul îl aude şi începe să urle turbat.

Întregul corp de medici şi asistente ar fi venit imediat dacă scena s-ar fi petrecut în altă parte. Dar în acest abator uriaş, în care panica domneşte pretutindeni, Oberstul e lăsat să ţipe până la epuizare. Într-un acces de furie, îşi scoate baioneta şi îşi taie beregata. Sângele-i ţâşneşte ca o fântână arteziană. Imediat după aceea, îl examinează o ordonanţă.

– E mort, spune acesta, fără nici un pic de interes. Daţi-ne o altă targa. Cu un gest care i-a intrat deja în sânge, îl aruncă pe Oberst în râu, ca şi pe celelalte leşuri.

Pe targă e întins acum un Leutnant cu picioarele zdrobite. Suntem băgaţi în blocul-operator, unde ne întâmpină o duhoare puternică de sânge şi măruntaie.

– Cel de-acolo! decide un Sanitäts-Feldwebel, arătând cu degetul spre o targă pe care zace un genist plin de sânge.

– Nu credeţi c-o să moară? întreabă o ordonanţă cu un şorţ de cauciuc la brâu.

– De unde naiba vrei să ştiu? Crezi că sunt clarvăzător? se răţoieşte Feldwebelul.

– După părerea mea, arată ca un cadavru bine conservat, comentează ordonanţa.

– Un diagnostic foarte precis, şuieră un asistent sanitar, ridicând una din pleoapele genistului. Îi scoate un păduche mare din nas şi-l striveşte sub talpa cizmei.

– Piciorul meu! Fir-ar să fie! Piciorul meu! geme genistul în clipa în care e aşezat pe masa de operaţie. Nu mai suport! Simt că mi-a luat foc! Mă arde îngrozitor!

– Doză dublă de morfină, spune chirurgul, şi începe să-i taie bandajul. Sub genunchi, se vede un gol imens, chiar în os. Piciorul e umflat şi s-a înnegrit. Cangrena i-a cuprins şi laba piciorului. Degetele arată ca nişte balonaşe umflate prea tare.

– Va trebui să-i tăiem piciorul, spune brusc chirurgul principal. Anestezic! ordonă el.

– Nu mai avem, răspunde laconic asistentul său.

– Morfină! şuieră chirurgul principal, apucând instrumentul pe care i-l întinde asistentul din sala de operaţie.

Un miros greţos şi dulceag umple aerul. Un sanitar curăţă rapid rana şi chirurgul taie pielea. Operaţia e făcută. Toţi lucrează în tăcere, doar chirurgul principal vorbeşte tot timpul. Asistentul. Îi înmânează diferite instrumente cu mişcări precise, în ordinea cerută. Bisturiul taie carnea putrezită din ce în ce mai adânc.

Genistul începe să urle.

– Astupă-i gura cu ceva! ordonă chirurgul nervos. Începe să taie osul. Pensele fixate pe artera principală se desfac şi sângele îi ţâşneşte pe faţă. Ferăstrău! cere el, întinzând mâna. Cu un sunet aspru, ferăstrăul se afundă în os.

Anestezistul ridică resemnat din umeri. Chirurgul principal se grăbeşte. Ferăstrăul taie osul cu un zgomot ascuţit. Piciorul amputat cade pe podea cu o bufnitură seacă.

– Următorul! spune el.

Pe masă e adus un Leutnant cu abdomenul sfârtecat.

– Transportul gata de drum! răcneşte un Feldwebel, a cărui voce răsună pe coridorul lung.

Albert, ultimul din grupul nostru, e aruncat într-o ambulanţă. Îşi trage gulerul mantalei până peste ochi şi mârâie către sanitar, care tresare când dă cu ochii de chipul negru ca smoala.

– Ce dracu'? strigă el uimit. Germania mai are încă trupe coloniale?

– Nu! rânjeşte Albert. Sunt american, şefule. Nepotul lui Moş Tom, neică! Da, să trăiţi!

Ambulanţa merge cu o viteză infernală şi ne azvârle de colo-colo, încât avem impresia că ne-a frânt toate oasele. Gemem şi răcnim, dar şoferului nu-i pasă. Nu-şi doreşte decât să ajungă cât mai departe de linia frontului.

– Dacă nu vă convine viteza asta, săriţi şi luaţi-o pe jos, ne strigă el, închizând geamul despărţitor.

– O să-i stârpesc fuduliile ăstuia, promite Micuţul furios încercând să se ridice, dar spaţiul dintre tărgi e prea mic şi atunci renunţă.

După două ore de alergătură nebunească, ambulanţa se opreşte. Auzim canistrele de benzină ciocnindu-se între ele. Cu un scrâşnet strident, uşile maşinii se deschid şi un Sanitäts-Feldwebel, care seamănă cu un porc supraalimentat, se holbează la noi cu nişte ochi reci şi albaştri, tipic nemţeşti.

– Care-i mort să spună acum! Mai sunt o grămadă care aşteaptă să fie transportaţi!

– Urcă-te şi verifică, propune Porta cu un hohot de râs răguşit, o sa te convingi imediat câtă vlagă mai avem în noi!

– Ne mai întâlnim noi, Obergefreiter, pufneşte Feldwebelul, trântind sălbatic uşa.

– Hai s-o luăm din loc, ţipă un Jäger cu voce tremurătoare. Tancurile lui Ivan vin imediat în urma noastră!

Când zorii încep să se desprindă din întunericul rece al nopţii, ajungem la un pod şubred care se leagănă din cauza cablurilor uzate şi pare gata să se prăbuşească în orice clipă. Trosneşte, pârâie şi pocneşte de la un cap la altul. În condiţii normale, nici un om cu capul pe umeri nu s-ar încumeta să-l treacă, dar acum toată lumea se îmbulzeşte pe el cuprinsă de panică.

Tancurile ruseşti care vin după noi, urmate de infanteria motorizată, sunt un pericol mult mai mare decât podul hodorogit.

O formaţiune de genişti, sub comanda unui Leutnant, se pregăteşte să-l arunce în aer. Gonesc nerăbdători pe lângă sutele de soldaţi, împingându-se şi înghiontindu-se ca să poată ajunge la