O coloană de tancuri se apropie vuind, forţându-i pe cei dinainte să sară în lături pentru a se salva.

– Opriţi! Opriţi! zbiară locotenentul din Genişti, făcând semne disperate cu braţele. Vreţi să vă sinucideţi? Podul nu poate ţine tancurile! Trebuie să treceţi pe altundeva!

Din turela primului tanc îl priveşte un maior cu ö înfăţişare aspră.

– Fii bun şi taci din gură, Leutnant! O să trec podul ăsta cu tancurile mele, chit că-ţi convine, chit că nu! Dă-te la o parte, că te fac zob!

Leutnantul face un pas în lături, clătinând din. cap, şi se aşează resemnat pe un butoi gol de motorină. Cum să i se împotrivească unui maior nebun?

– Câte unul o dată! strigă maiorul, făcându-le semn tancurilor să înainteze. Acceleraţi şi treceţi repede! Să-l ferească Dumnezeu pe cel care spulberă podul înainte să treacă ultima căruţă!

– Domnule maior, să trăiţi, vă încredinţez dumneavoastră responsabilitatea acestui pod, protestează Leutnantul enervat.

– Fă-o, dacă asta te face să te simţi mai bine! latră maiorul cu indiferenţă.

Podul scârţâie şi trosneşte. Se leagănă ca un hamac în momentul în care primul tanc începe să-l traverseze. Cablurile vibrează ca strunele prea încordate ale unei viori. După ce trece primul, porneşte următorul.

– Idioţi nenorociţi! blestemă locotenentul genist în clipa în care unul dintre cablurile centrale plesneşte şi împrăştie aşchii în toate direcţiile. Porneşte spre pod celălalt tanc. Şoferul e nervos. Vehiculul uriaş loveşte pilonii de la mijlocul podului, care se rup ca nişte beţe. Podul se prăvăleşte într-o ploaie de aşchii de oţel şi cabluri. Tancul face o tumbă şi dispare în adâncuri. În cădere, se izbeşte de nişte stânci ascuţite, rămâne atârnat o clipă înainte să-şi continue prăbuşirea, după care se opreşte pe fundul râului. Cât ai clipi, sloiuri mari de gheaţă acoperă din nou locul pe unde a pătruns tancul.

– Doamne, ajută-ne! mormăie Leutnantul. Le-am spus ce-o să se întâmple, dar nu m-au ascultat! Idioţii nu ascultă niciodată!

– Parcă ar fi fost porţile iadului care s-au deschis şi apoi s-au închis repede la loc. strigă Porta înfricoşat, holbându-se la sloiurile de gheaţă de dedesubt.

Un fulger orbitor luminează ziua mohorâtă. Ambulanţa se prăbuşeşte peste rămăşiţele podului care se leagănă în bătaia vântului. Începe să ardă. Două tărgi zboară prin uşile larg deschise. Cade în râu şi e înghiţită de sloiurile de gheaţă care se ciocnesc cu sălbăticie unul la altul.

"Tancuri! Tancuri!" se dă alarma. Raze albe de lumină scrutează întunericul în căutare de victime.

Grenadele antitanc bubuie sălbatic. Plouă cu schije de metal. Un jet de flăcări se ridică din primul T-34 care a explodat.

– Piciorul meu! Piciorul meu! geme Heide, târându-se prin zăpadă la adăpost.

Îl apuc de umăr şi-l trag după mine. Ne oprim în spatele unui camion răsturnat peste o grămadă de cadavre îngheţate. Un T-34 trece prin zidurile unei case, care se năruie complet. Două grinzi atârnă, legănându-se în faţa tancului. O pătură albastră fâlfâie ca un steag pe antena dublă.

Rămăşiţele unui cărucior se împrăştie în jurul şenilelor. De pretutindeni se aude duduitul motoarelor Otto, care coboară panta hurducăind. Trec linia ferată dublă Kiev-Moscova, lăsând în urmă vălătuci de zăpada care se învălmăşesc pe deasupra caselor scunde. Drumurile sunt prea înguste pentru tancuri. Terasele se prăbuşesc, formând mormane de pietre şi mortar. O hoardă de cazaci se apropie în goană, cu săbiile scoase, şi se năpustesc asupra soldaţilor care fug.

– Ura Stalin! Ura Stalin! Strigătele de victorie ţâşnesc din gâtlejurile infanteriştilor siberieni însetaţi de sânge, care înaintează, trăgând cu automatele.

Cuprinşi de nebunie, taie, înjunghie şi-i strivesc pe toţi cei care nu sunt ruşi. "Omorâţi-i şi-n pântecele mamelor! înecaţi-i în propriul lor sânge!" Strigătul de ură al lui Ilya Ehrenburg răsună neîncetat în urechile lor.

Ne retragem treptat spre satul ars, căutând să-i ţinem tot timpul la distanţă. Uităm de rănile care ne dor; nu ne dorim decât să scăpăm cu viaţă. Luptăm ca nişte fanatici. Cuţitele de luptă sfârtecă măruntaie şi cazmalele de infanterie despică ţeste.

În acest infern, un grup de civili se adună într-o piaţă mică, la poalele unei statui înfăţişând un cal care aleargă. O femeie-comisar cu însemne de maior le dă câteva ordine guturale. Vorbeşte atât de repede încât pare că i se împleticeşte limba. Civilii se grupează înfricoşaţi. Femeia face câţiva paşi înapoi. Kalaşnikovul ei scuipă moarte. Urlând, civilii cad unul peste altul la baza statuii.

– Ia te uită! strigă Porta. Vecinii ăştia nenorociţi nu se mulţumesc să ne căsăpească doar pe noi!

Femeia-comisar scoate un nechezat scurt şi loveşte cu piciorul unul din cadavre.

– Ce naiba or fi făcut? întreabă Gregor.

– Rien! răspunde Legionarul. C'est la guerre! Până să se sfârşească războiul, doamna cu steluţe de aur îşi măreşte colecţia de cadavre.

Trei surori de caritate germane străbat piaţa în fugă, cuprinse de panică. Un grup de cazaci siberieni le urmăresc, rânjind fericiţi.

– Ăia caută o haină de blană pentru Gogu, mormăie Micuţul. Îşi pune în piept patul mitralierei uşoare şi trimite câteva rafale scurte în direcţia siberienilor, care sunt aruncaţi pe spate de parcă ar fi fost loviţi cu un ciomag.

– Las' că vedeţi voi, rânjeşte el, vârând un nou încărcător în puşca-mitralieră.

Răcnind sălbatic, un rus uriaş le înşfacă pe două dintre cele mai apropiate asistente, le ridică ca pe nişte găini şi le ciocneşte cap în cap cu un plesnet sec. Le încolăceşte cu braţul şi le strânge cu puterea unui urs. Cu mâna liberă, îşi scoate Naganul din tocul galben de piele şi apasă gura ţevii în gâtul uneia dintre ele. Urmează trei împuşcături succesive.

– Asta zic şi eu lichidare perfectă, strigă Porta uimit. Gloanţele au trecut prin amândouă puicuţele. Cu a treia ce s-a întâmplat?

– Au omorât-o acolo, lângă pom, răspunde Micuţul. Rusul uriaş priveşte în jur. Loveşte cu piciorul cele două cadavre, hohotind sinistru.

– A trăit destul bestia, spune Porta, ducând la ochi carabina sa de calibru mare.

– Zboară-i fuduliile! îi sugerează Micuţul, dornic de răzbunare.

Porta ţinteşte cu grijă. Carabina emite un plesnet sec, şi rusul e nimerit. Glonţul special, cu vârful dintr-un oţel care poate străpunge chiar şi blindajul, îi face în piept o imensă gaură.

– Transmite-le salutări celor din iad, tovarişci! tună Porta, punând carabina alături.

– Muierea-comisar mi-o lăsaţi mie, spune Micuţul, trimiţând o rafală de gloanţe explozive în direcţia ei, dar n-o nimereşte.