pe care o avusese, aducînd de la lacul Grant la Casa de Granit un mic şuvoi de apă, care se strecura pe sub gheţuri şi, trecînd prin vechiul canal, ajungea la rezervorul pe care-l amenajaseră înăuntru, lîngă magazie.

În epoca aceea, timpul fiind foarte uscat, pionierii se îmbrăcară cît mai călduros şi hotărîră să sacrifice o zi explorînd partea insulei cuprinsă între sudul rîului Mercy şi capul Ghearei. Acolo se afla un ţinut mlăştinos destul de întins, unde probabil că era din belşug vînat cu pene.

Pentru a ajunge în acest ţinut, trebuiau să străbată opt pînă la nouă mile la dus şi tot atîtea la întors. După calculele, lor le-ar fi trebuit o zi întreagă. Şi cum era vorba de explorarea unei părţi necunoscute a insulei, se hotărîră să meargă cu toţii. Astfel, în zorii zilei de 5 iulie, Cyrus Smith, Gédéon Spilett, Harbert, Nab şi Pencroff, înarmaţi cu ciomege, laţuri, arcuri, săgeţi şi încărcaţi cu provizii, părăsiră Casa de Granit, însoţiţi de Top, care zburda tot timpul înaintea lor.

Luară calea cea mai scurtă, trecînd rîul Mercy pe gheaţă.

— Dar, observă pe bună dreptate reporterul, care călca cu băgare de seamă, gheaţa aceasta nu poate înlocui un pod serios !

Aşadar, şi construirea unui pod serios fu trecută pe lista lucrărilor viitoare.

Pentru prima oară, pionierii păşeau pe malul drept al rîului Mercy, aventurîndu-se în mijlocul minunatelor conifere uriaşe, acoperite de zăpadă.

Dar nu făcuseră nici o jumătate de milă, cînd dinfr-un desiş se ivi o familie de patrupede care îşi alesese acolo domiciliul şi care fusese pusă pe fugă de lătratul lui Top.

— Ah, parcă ar fi vulpi ! strigă Harbert, cînd le văzu fugind.

Erau vulpi, dar nişte vulpi foarte mari, care scoteau alt fel de lătrat, de care Top se sperie. Cîinele se opri din goană, astfel că animalele avură răgaz să se facă nevăzute.

Top avea şi de ce să fie mirat. El nu cunoştea zoologia ! Dar după lătratul lor, Harbert recunoscuse aceste vulpi cenuşii-roşcate, cu coada neagră şi cu smoc alb în vîrf, amintindu-şi că trăiesc în Chili, în insulele Malvine şi în toate ţinuturile americane, străbătute de paralelele 30-40. Lui Harbert îi păru rău că Top nu prinsese una din ele.

— Sînt bune de mîncat ? întrebă Pencroff care nu considera fauna insulei decît din acest punct de vedere.

— Nu, răspunse Harbert, dar zoologii n-au stabilit încă dacă pupila acestor vulpi este diurna sau nocturnă şi dacă ar trebui să fie clasificate în familia cîinelui sau în alta.

Cyrus Smith zîmbi la auzul observaţiilor făcute de băiat, observaţii care dovedeau multă seriozitate, în ceea ce-l privea pe marinar, de vreme ce aceste vulpi nu se puteau mînca, ele nu prezentau o importanţă prea mare. Totuşi, îşi exprimă părerea că atunci cînd curtea Casei de Granit va fi populată de păsări, vor trebui să ia măsuri împotriva unor vizite nocturne ale acestor primejdioase animale de pradă, lucru cu care fiecare fu de acord.

La ora opt dimineaţa, după ce ocoliseră capul Epavei, pionierii ajunseră pe o plajă întinsă, la marginea mării. Cerul era senin, cum se întîmplă de multe ori pe ger, dar, încălziţi de drum, Cyrus Smith şi tovarăşii săi nu simţeau prea mult frigul. De altfel, vîntul nu sufla, lucru care face mai suportabilă o temperatură scăzută. Soarele tocmai se înălţa deasupra oceanului şi discul său uriaş apărea la orizont ! Dar, din păcate, razele lui nu încălzeau. Marea era liniştită şi albastră ca un golf mediteranean cînd cerul e senin. Capul Ghearei se încovoia ca un iatagan cu vîrful adus la vreo patru mile spre sudest. în stînga, la capătul mlaştinei, se desluşea o mică ieşitură de pămînt, pe care razele soarelui tocmai aruncau o dungă de foc. Fără îndoială că, în partea aceasta larg deschisă a golfului Uniunii şi care nu era ocrotită nici măcar de un banc de nisip, vapoarele împinse de vînturile de est n-ar fi găsit adăpost. După liniştea mării, netulburată de nici un curent, după culoarea sa uniformă, nepătată de nici o nuanţă gălbuie, în sfîrşit, după lipsa oricărei stînci, îşi dăduseră seama că în aceste locuri oceanul era foarte adînc. în fund, spre apus,-la vreo patru mile depărtare, se desluşeau contururile primilor copaci din pădurile Far-West. Ţinutul semăna cu ţărmul pustiu al vreunei insule din regiunile antarctice, năpădită de gheţuri. Pionierii se opriră pe ţărm ca să ia masa. Aprinseră un foc de alge şi de ierburi uscate şi Nab le pregăti gustare alcătuită din carne rece şi din ceaiul ce-l luaseră cu ei.

În timp ce mîncau, examinau priveliştea din faţa lor, care le arăta că în această parte pămîntul insulei Lincoln era într-adevăr sterp, contrastînd cu regiunea dinspre apus. Aceasta îl făcu pe reporter să observe că dacă balonul i-ar fi lăsat din întîmplare la început pe această plajă, ei şi-ar fi făcut desigur o părere cu totul greşită despre ţinuturile unde se stabiliseră mai tîrziu.

— Cred chiar că n-am fi putut niciodată să atingem ţărmul, răspunse inginerul, căci marea este adîncă şi n-am fi întîlnit nici o stîncă de care să ne agăţăm. în faţa Casei de Granit, cel puţin, erau bancurile de nisip şi o mică insulă care ne-au mărit posibilităţile de salvare. Aici, însă, ne-ar fi înghiţit marea !

— Ceea ce este ciudat, observă Gédéon Spilett, e că insula noastră, deşi destul de mică, are un sol atît de variat. Această diversitate este de obicei o însuşire a continentelor mai întinse. Partea apuseană a insulei Lincoln, atît de bogată şi fertilă, seamănă cu golful Mexicului, iar ţărmul de nord parcă se întinde de-a lungul unei mări arctice.

— Ai dreptate, dragă Spilett, răspunse Cyrus Smith, aceeaşi observaţie am făcut-o şi eu. Această insulă este misterioasă atît în ce priveşte forma, cît şi în diferitele aspecte naturale. Pare a fi o parte a unui continent, şi m-ar mira să nu fi fost aşa odinioară !

— Ce? Un continent în mijlocul Pacificului?! strigă Pencroff.

— De ce nu ? răspunse Cyrus Smith. Nu mi se pare de loc de necrezut ca toate insulele de la suprafaţa acestui ocean să nu