— Ca altădată legendara Atlantida, murmură Harbert.

— Da, copilul meu... dacă vrem să credem că Atlantida a existat vreodată.

— Şi insula Lincoln să fi făcut parte dintr-un astfel de continent ? întrebă Pencroff.

— Mai mult ca sigur, răspunse Cyrus Smith. De altfel, acest fapt ar explica şi mulţimea felurilor de produse pe care le întîlnim la fiecare pas.

— Şi încă ceva: numărul mare de tot felul de animale care populează insula, spuse Harbert.

— Da, copilul meu, răspunse inginerul, tu îmi dai un argument nou în sprijinul presupunerii mele. Este adevărat ! După cîte am putut vedea pînă acum, pe această insulă trăiesc numeroase animale şi, ce e mai ciudat, ele sînt de specii foarte diferite. Asta mă face să cred că insula Lincoln a făcut parte, odinioară, dintr-un mare continent care, încet, încet s-a scufundat în apele Pacificului.

— Aşadar, într-o bună Zi, răspunse Pencroff, care nu părea prea convins, şi ceea ce a rămas din acest vechi continent ar putea să .dispară, nemairămînînd între America şi Asia decît oceanul ?

— Nu tocmai aşa, răspunse Cyrus Smith, fiindcă se vor ridica noi continente, pe care miliarde de miliarde de animale microscopice le clădesc chiar în această clipă.

— Ce mai sînt şi aceste animale ? întrebă Pencroff.

— Infuzorii mărgeanului, răspunse Cyrus Smith. Ei au ridicat printr-o muncă neîntreruptă insula Clermont-Tonnerre şi toate insulele coralifere ale Oceanului Pacific. Patruzeci şi şapte de milioane de infuzori cîntăresc cam cît un bob de grîu şi totuşi, cu sărurile marine pe care le absorb, cu elementele solide din apă pe care le asimilează, aceste fiinţe microscopice produc calcarul care, la rîndul său, dă naştere unor uriaşe straturi submarine, a căror soliditate se aseamănă cu a granitului. Pe vremuri, în primele timpuri ale formării pămîntului, natura făcea aceste transformări cu ajutorul vulcanilor. Astăzi, însă, vulcanii care mai acţionează în interiorul globului sînt mai rari şi rnai puţin puternici. De aceea, natura foloseşte la transformarea globului pămîntesc animalele microscopice de care am pomenit. După părerea mea, vor trece veacuri după veacuri, şi generaţiile de infuzori se vor succeda mereu, iar la un moment dat, în locul Pacificului se va ridica un continent întins, pe care alte generaţii de oameni îl vor civiliza.

— Dar asta durează ! spuse Pencroff

— Natura nu se grăbeşte. Ea are timpul de partea ei ! răspunse inginerul.

— Dar pentru ce să apară alte continente ? întrebă Harbert. Doar actuala întindere a ţinuturilor care pot fi populate ajung omenirii. Şi natura nu face nimic de prisos.

Ai dreptate Natura nu face nimic de prisos, îi răspunse inginerul, dar iată cum îmi explic eu lucrurile: savanţii admit că într-o bună zi viata animală şi vegetală nu va mai fi cu putinţă pe glob din cauza răcirii lui. Punctul asupra căruia nu sînt de aceeaşi părere este cauza răcirii. Unii cred că această răcire se va datora scăderii temperaturii soarelui, care străluceşte de atîtea milioane de ani, iar alţii susţin că va surveni numai o dată cu stingerea focului din interiorul globului nostru, a cărui influenţă are mai multă însemnătate decît i se acordă. Ipoteza din urmă mi se pare cea mai întemeiată. Vă închipuiţi ce are să se întîmple atunci ? Zonele astăzi temperate vor fi atunci tot atît de puţin locuibile ca şi regiunile polare. Oamenii şi animalele se vor îndrepta spre latitudinile supuse direct influenţei solare. Europa, Asia, America de Nord şi America de Sud vor fi rînd pe rînd părăsite. Flora şi fauna vor emigra spre ecuator, înspre ţările centrale ale Americii şi Africii, care ar putea deveni continentele cele mai populate. Popoarele din ţinuturi veşnic îngheţate vor găsi condiţiile climaterice din regiunile polare cam pe malurile Mediteranei. Oare regiunile ecuatoriale nu ar reprezenta la un moment dat un spaţiu neîndestulător pentru a adăposti şi a hrăni omenirea întreagă ? Şi poate că natura, sare pr'evede totul, a hotărît de pe acuma să pună la ecuator bazele unui continent nou. Cum ? Tocmai cu ajutorul infuzorilor. De multe ori m-am gîndit la aceste lucruri, dragii mei, şi cred cu tot dinadinsul că înfăţişarea globului nostru va fi într-o bună zi schimbată în întregime, că, datorită apariţiei acestor continente noi, cele vechi vor fi acoperite de apele mărilor şi, în cursul secolelor viitoare, noi Columbi vor descoperi insulele Chimboraco, Himalaia sau Mont-Blanc, rămăşiţe ale continentelor scufundate: America, Asia, Europa. Apoi, aceste noi continente vor deveni la rîndul lor de nelocuit, căldura continuînd să scadă, pînă cînd, într-o bună zi, globul va semăna cu un trup omenesc mort. Şi viaţa va dispare, poate nu definitiv, dar în orice caz, pentru o bucată de timp. Atunci, globul nostru se va odihni, refăcîndu-se pentru a învia într-o zi în condiţii mai bune{22}. Dar toate acestea, dragii mei, sînt încă taine pentru noi şi, vorbind de munca infuzorilor, m-am lăsat tîrît prea departe, încercînd să dezleg enigmele viitorului.

— Dragul meu Cyrus, răspunse Gédéon Spilett, teoriile acestea sînt adevărate previziuni ştiinţifice şi fără îndoială că se vor împlini odată.

— Toate bune şi frumoase, spuse Pencroff, care era numai urechi, dar spuneţi-mi, insula Lincoln de ce origine este ? Oare şi ea a fost ridicată de infuzori ?

— Nu, Pencroff, insula aceasta este de origine pur vulcanică, îi răspunse Cyrus Smith.

— Atunci şi ea poate să dispară într-o bună zi ?

— Tot ce se poate.

— Nădăjduiesc că pînă atunci vom fi plecaţi de aci.

— Nu, linişteşte-te, Pencroff, n-am chef să-mi petrec toată viaţa pe această insulă şi cred că ne vom descurca pînă la urmă.

— Pînă una alta, răspunse Gédéon Spilett, să ne instalăm totuşi ca pentru totdeauna. Lucrurile nu trebuiesc făcute pe jumătate.

Convorbirea se termină aici. Îndată după ce sfîrşiră cu masa, pionierii îşi continuara explorarea, ajungînd la marginea regiunii mlăştinoase. Insula se termina la sud-est cu o mlaştină de douăzeci de mile pătrate. Solul era alcătuit dintr-un nămol argilo-silicios, amestecat cu resturi vegetale. Ici, colo se întindeau, ca un covor gros, diferite plante verzi. Din loc în