loc, băltoacele îngheţate străluceau sub razele soarelui. Aceste rezerve de apă nu se datorau nici ploilor, nici vreunei inundaţii: ele proveneau fără îndoială chiar din pămînt. Mai mult ca sigur că, în timpul căldurilor, regiunea era bîntuită de friguri palustre.

Deasupra mlaştinei, acoperite de plante acvatice, zburau o mulţime de păsări, în rîndurile cărora vînătorii de baltă ar fi făcut adevărat prăpăd. Raţe sălbatice, becaţine, lişiţe trăiau pe acolo în cîrduri şi, fiind prea puţin sperioase, nu era de loc greu să te apropii de ele.

Cu o singură încărcătură de alice, s-ar fi putut doborî zeci de asemenea zburătoare. Pionierii'noştri trebuiră să se mulţumească să le vîneze cu săgeţile. Prada era bineînţeles mai puţin însemnată, dar săgeţile, care ţîşneau liniştite din a-rc, cel puţin nu speriau păsările, care la o singură detunătură de armă s-ar fi împrăştiat în toate părţile. Vînătorii se mulţumiră de astă dată să doboare vreo zece-douăsprezece raţe, cu pîntecele alb cu o dungă cafenie, capul verde, aripile negre, dungate cu roşu şi alb, şi ciocul turtit. Aceste zburătoare, după cum stabili Harbert, făceau parte din specia cunoscută sub numele de „tadorne”. Top îi ajută cu multă dibăcie să vîneze aceste păsări, al căror nume avea să-l primească partea aceasta mlăştinoasă a insulei. Dispuneau aici de îmbelşugate rezerve de vînat, care urmau să fie cît mai bine folosite şi de bună seamă că unele specii din aceste păsări puteau fi, dacă nu domesticite, cel puţin aclimatizate în apropierea lacului, pentru a le avea mai la îndemînă.

Pe la ora cinci, Cyrus Smith şi tovarăşii săi făcură cale întoarsă, străbătînd de astă dată bălţile Tadornelor şi trecînd pe gheţurile rîului Mercy, iar la ora opt erau cu toţii înapoi, la Casa de Granit.

 

CAPITOLUL XXII

Capcanele. Vulpile. Porcii sălbatici. Vîntul îşi schimbă direcţia. Viscolul. Coşurile. Geruri mari. Cristalizarea zahărului de arţar american. Puţul misterios. Se plănuieşte altă explorare. O alice.

 

Gerul ţinu pînă la 15 august, fără să depăşească acel maximum de grade Fahrenheit, observat pînă atunci. Cînd atmosfera era liniştită, pionierii suportau cu uşurinţă această temperatură scăzută, dar cînd sufla cîte un vînt rece, îmbrăcămintea lor uşoară nu-i apăra îndeajuns. Lui Pencroff îi părea rău că insula Lincoln nu este locuită de cîteva familii de urşi, în locul vulpilor şi al focilor, a căror blană nu era prea călduroasă.

— Urşii, spunea el, sînt de obicei bine îmbrăcaţi, şi nu mi-ar displace să iau cu împrumut de la vreunul din ei blana groasă pe care o poartă.

— Dar, răspunse Nab rîzînd, poate că urşii nu ar consimţi să-ţi împrumute haina lor, că nu-i prea ştiu filantropi din fire.

— Aş şti eu să-i silesc, Nab, aş şti eu, răspundea Pencroff cu un ton de superioritate.

Dar asemenea carnasiere uriaşe nu existau pe insulă sau cel puţin nu se arătaseră pînă acum..

Totuşi, Harbert, Pencroff şi reporterul aşezară cîteva capcane pe platoul Grande-Vue şi în jurul pădurii. După părerea marinarului, orice animal carnivor sau rozător, care ar cădea în capcană, era bine venit la Casa de Granit.

Aceste capcane erau de altfel foarte simple: nişte şanţuri săpate în pămînt, deasupra o împletitură de crengi şi de ierburi, care să ascundă deschizătura, în fund o momeală, al cărui miros să atragă animalele, şi atîta tot. E drept că şanţurile n-au fost săpate la întîmplare, ci în acele locuri unde urme mai numeroase arătau că pe acolo treceau adeseori animalele. Ei le vizitau zilnic şi, în trei rînduri, în primele zile, găsiră în ele cîteva vulpi din acelea cu care se mai întîlniseră pe malul drept al rîului Mercy.

— Dar ce să fie oare asta ? Nu există altceva decît vulpi prin locurile acestea ? strigă Pencroff, destul de plouat cînd, pentru a treia oară, scoase din şanţ un astfel de animal. Nişte animale care nu sînt bune la nimic !

— Ba da, spuse Gédéon Spilett. Sînt şi ele bune la ceva.

— Şi la ce mă rog ?

— Ca momeală pentru altele!

Reporterul avea dreptate, şi de atunci înainte aşezară drept momeală în capcane cadavre de vulpi.

Marinarul meşterise şi laţuri cu fibre din trestia „curry", care le aduseră mai multe foloase decît capcanele. Aproape în fiecare zi se prindea în ele cîte un iepure. E drept că nu mîncau altceva decît iepure, dar Nab ştia să-l gătească îp nenumărate feluri, încît comesenii nu aveau de ce să se plîngă.

Totuşi, de vreo două ori, în a doua săptămînă a lunii august, capcanele le făcură rost şi de alte animale mai folositoare decît vulpile şi anume de cîţiva mistreţi, din acei care fuseseră semnalaţi în partea de nord a iacului. De astă dată, Pencroff nu mai avu nevoie să întrebe dacă animalele acestea sînt bune de mîncat. Prea semănau cu porcul din America sau din Europa !

— Dar te previn că nu sînt porci, îi spuse Harbert ca să-l necăjească puţin.

— Băiete, răspunse marinarul, aplecîndu-se peste capcană şi trăgînd de crîmpeiul ce-i slujea drept codiţă unuia din aceste exemplare, lasă-mă să cred că sînt porci!

— Şi de ce ?

— Pentru că-mi face plăcere !

— Aşa de mult îţi place carnea de porc, Pencroff ?

— Grozav de mult, răspunse marinarul, mai ales picioarele lui şi dacă ar avea opt în loc de patru, mi-ar place de două ori pe atîta.

Aceste animale făceau parte din familia numită pecari. Ele trăiesc în turmă şi după toată probabilitaţi le se aflau în număr mare prin părţile împădurite ale insulei. În orice caz, erau bune de mîncat din cap pînă în picioare, fapt care îl bucura nespus de mult pe Pencroff.

Pe la 15 august, starea atmosferică se modifică, înregistrînd o schimbare bruscă a direcţiei vîntului, de la nord la vest. Temperatura scăzu cu cîteva grade şi aburii îngrămădiţi în aer se prefăcură în zăpadă. Toată insula se acoperi cu un strat alb. Locuitorii săi o văzură sub o înfăţişare nouă. Zăpada căzu vreo două zile, atingînd o grosime de două picioare.

Vîntul era din ce în ce mai rece şi sufla cu furie, iar din înălţimea Casei de Granit, se auzea marea lovind stîncile. În unele locuri, la colţurile stîncilor, se stîrneau