Mielul era acum ghidul meu pe drumul Sfântului Iacob. La un moment dat, totul a devenit întunecat, şi am avut viziunea unor scene care semănau mult cu ceea ce citisem în Apocalipsă: Mielul aşezat pe tronul său, şi oamenii spălându-şi veşmintele şi purificându-le în sângele Mielului. Era trezirea dumnezeului adormit în fiecare. Am văzut şi lupte, perioade tulburate, catastrofe care aveau să zguduie Pământul în anii următori. Dar totul se termina prin victoria Mielului, fiecare fiinţă umană de pe suprafaţa Pământului trezindu-şi dumnezeul adormit în el cu întreaga sa putere.

  L-am urmat pe miel până la micuţa capelă, construită de ţăran şi de călugărul care începuse să creadă în ceea ce făcea. Nimeni nu ştie cine erau. Două pietre de mormânt anonime în cimitirul vecin indicau locul unde le erau îngropate osemintele. Dar e imposibil de ştiut care e mormântul călugărului, şi care cel al ţăranului. Căci, pentru ca miracolul să se producă, ambele forţe trebuiseră să poarte Lupta cea Bună.

  Capela era toată luminată când am ajuns la uşă. Da, eram demn să intru, pentru că aveam o sabie, şi ştiam ce să fac cu ea. Nu era portalul Iertării: fusesem deja iertat, îmi spălasem hainele în sângele Mielului. Acum voiam doar să-mi iau sabia şi să mă duc să port Lupta cea Bună.

  În micul edificiu nu exista cruce. Pe altar se găseau relicvele miracolului: pocalul şi vasul de împărtăşanie pe care le văzusem în timpul dansului, şi o raclă de argint conţinând corpul şi sângele lui Iisus. Reîncepeam să cred în miracolele pe care omul e capabil să le realizeze în fiecare zi. Piscurile înalte care mă înconjurau păreau să spună că nu existau decât pentru a-l provoca pe om. Şi că omul nu exista decât pentru a accepta onoarea acestei provocări.

  Mielul se refugiase în spatele unei bănci şi am privit înainte. În faţa altarului, surâzând – poate uşurat – se afla Maestrul. Cu sabia mea în mână.

  M-am oprit. S-a apropiat, a trecut pe lângă mine, şi a ieşit afară. L-am urmat. În faţa capelei, privind cerul întunecat, a scos sabia din teacă şi mi-a cerut să o ţin împreună cu el. A ridicat lama şi a recitat psalmul sacru al celor care călătoresc şi luptă pentru a învinge:

  De-ar cădea o mie lângă tine, şi zece mii la dreapta ta, Tu nu vei fi niciodată atins.

  Nici un rău nu ţi se va întâmpla, nici o urgie nu va atinge cortul tău;

  Pentru că le vei ordona Îngerilor tăi să te protejeze pe toate Drumurile tale.

  Atunci, am îngenuncheat, şi mi-a atins cu lama umerii unul după celălalt spunând:

  Îi vei strivi pe leu şi pe aspidă, Îi vei avea la picioarele tale pe puiul de leu şi pe dragon.

  În clipa în care a terminat de rostit aceste cuvinte, a început să plouă. Ploua şi ploaia îngrăşa pământul. Această apă nu se va întoarce în cer decât după ce va fi făcut să se nască o sămânţă, să crească un copac, să se deschidă o floare. Ploua din ce în ce mai tare şi mi-am ţinut capul drept, simţind, pentru prima oară pe tot drumul Sfântului Iacob, apa care venea din ceruri. Mi-am reamintit câmpiile uscate şi eram fericit pentru că, în această noapte, aveau să fie inundate. Mi-am reamintit pietrele din Léon, câmpiile cu grâu din Navarra, uscăciunea din Castilia, viile din Rioja, care astăzi aveau să bea ploaia căzând cu găleata, distilând forţa cerurilor. Mi-am reamintit că ridicasem o cruce, dar că furtuna trebuie că o va răsturna din nou, pentru ca un alt pelerin să poată învăţa ordinul şi ascultarea. M-am gândit la cascadă, care acum trebuie că era mai puternică, alimentată cu apa de ploaie, şi la Foncebadon unde abandonasem atâta putere pentru a îngrăşa din nou solul. M-am gândit la toate apele pe care le-am băut din atâtea fântâni şi care acum erau restituite. Eram demn de sabia mea pentru că ştiam ce să fac cu ea.

  Maestrul mi-a întins-o, şi eu am luat-o. Am căutat mielul cu privirea, dar dispăruse. Cu toate acestea, nu avea nici cea mai mică importanţă: apa vie cobora din ceruri şi făcea să strălucească lama sabiei mele.

  EPILOG.

  SFÂNTUL IACOB DE LA COMPOSTELLA.

  De la fereastra hotelului meu, zăresc catedrala Sfântului Iacob şi câţiva turişti în faţa portalului principal. Studenţi în costume întunecate de Ev Mediu se plimbă prin mulţime, şi negustorii de suveniruri încep să-şi instaleze barăcile. E dimineaţă devreme şi, cu excepţia notiţelor mele, aceste rânduri sunt primele pe care le scriu pe drumul Sfântului Iacob.

  Am ajuns în oraş ieri, după ce luasem un autocar ce asigură legătura dintre Pedrafita, în apropiere de Cebrero, şi Compostella. În patru ore, am parcurs cei o sută cincizeci de kilometri care separau cele două oraşe, şi mi-am amintit de marşul cu Petrus – uneori ne trebuia două săptămâni pentru a parcurge o asemenea distanţă. În scurt timp, voi ieşi şi voi depune pe mormântul Sfântului Iacob imaginea Sfintei Fecioare din Aparecida montată pe cochilii. Apoi, dacă e posibil, voi lua un avion ca să mă întorc în Brazilia, unde mă aşteaptă numeroase treburi. Îmi aduc aminte de vorbele lui Petrus povestindu-mi că el rezumase întreaga sa experienţă într-un tablou. Ideea de a scrie o carte despre ce am trăit îmi trece prin minte, dar e încă un proiect îndepărtat, şi am multe de făcut acum că mi-am regăsit sabia.

  Secretul sabiei mele îmi aparţine, nu-l voi dezvălui niciodată. A fost scris şi lăsat sub o piatră, dar cu ploaia care a căzut, hârtia trebuie să fi fost deja distrusă. E mai bine aşa. Petrus nu avea nevoie să ştie.

  L-am întrebat pe Maestru cum de ştia data la care voi sosi, sau dacă se găsea acolo de câtva timp deja. A râs şi a spus că sosise în dimineaţa din ajun şi că ar fi