faţa crucii, privind munţii, şi norii care acopereau cerul şi pământul, nelăsând decât vârfurile înalte să iasă din ceaţă. La vreo sută de metri în vale, se aprindeau luminile într-un mic cătun constituit din vreo cincisprezece case şi o mică biserică. Cel puţin, aveam unde să-mi petrec noaptea, când Drumul va decide aşa. Nu ştiam la ce oră se va întâmpla asta, dar cu toată absenţa lui Petrus, nu-mi lipsea îndrumarea. Drumul „mă purta”.

  Un miel rătăcit a urcat muntele şi s-a aşezat între cruce şi mine. M-a privit, puţin speriat. Am rămas vreme îndelungată aşa, contemplând cerul aproape negru, crucea şi mielul alb la picioarele ei. Am simţit atunci deodată oboseala acestei lungi perioade de încercări, de lupte, de lecţii şi de marş. O durere teribilă în stomac mi-a urcat în gât şi s-a transformat în hohote fără lacrimi, în faţa acestui miel şi a crucii imense şi solitare, arătând destinul pe care omul l-a dat nu Dumnezeului său, ci sie însuşi. Toate lecţiile de pe drumul Sfântului Iacob îmi reveneau în minte, în timp ce hohoteam în faţa acestui miel singuratic.

  „Doamne, am spus, reuşind în sfârşit să mă rog. Nu sunt ţintuit în cuie pe această cruce, şi nici nu Te mai văd pe tine pe ea. Această cruce e goală şi trebuie să rămână aşa pentru întotdeauna, pentru că timpul morţii a trecut, şi un dumnezeu învie acum în mine. Această cruce era simbolul puterii infinite, pe care o avem cu toţii, de a ţintui omul şi de a-l da morţii. Acum această putere renaşte pentru viaţă, lumea e salvată, şi eu sunt în stare să împlinesc miracolele Tale. Pentru că am străbătut drumul oamenilor obişnuiţi, şi în ei, am găsit secretul Tău. Şi Tu ai parcurs drumul oamenilor obişnuiţi. Tu ai venit să ne înveţi toate lucrurile de care eram în stare, şi noi n-am vrut să acceptăm. Tu ne-ai arătat că puterea şi slava erau la îndemâna tuturor, şi această perspectivă bruscă a facultăţilor noastre a fost prea mare pentru noi. Te-am răstignit pe cruce, nu pentru că suntem nerecunoscători faţă de fiul lui Dumnezeu, ci pentru că ne era foarte teamă să devenim dumnezei. Cu timpul şi tradiţia, ai redevenit o divinitate îndepărtată, şi noi ne-am întors înapoi spre destinul nostru de oameni.

  „Nu e un păcat să fii fericit. Câteva exerciţii şi o ascultare atentă sunt suficiente unui om pentru a-şi putea realiza vise imposibile. Pentru că eram mândru de înţelepciunea mea, Tu m-ai făcut să parcurg drumul pe care toţi pot să-l parcurgă, şi să descopăr ceea ce ar şti toată lumea dacă ar da puţină atenţie vieţii. Tu m-ai făcut să văd căutarea fericirii ca pe ceva personal, şi că nu există modele pe care ni le-am putea transmite unii altora. Înainte să-mi descopăr sabia, a trebuit să-i descopăr secretul – şi acesta era atât de simplu: e suficient să ştii ce să faci cu ea. Ce să faci cu ea şi cu fericirea pe care ea o va reprezenta pentru mine.

  „Am parcurs toţi aceşti kilometri pentru a descoperi lucruri pe care le ştiam deja, pe care le ştim toţi, dar pe care ne e atât de greu să le acceptăm. Ce poate fi mai dificil pentru om, Stăpâne, decât să descopere că poate atinge puterea? Această durere pe care o simt acum în piept, şi care mă face să hohotesc şi să sperii mielul, se produce de când există oamenii. Puţini sunt aceia care au acceptat povara victoriei: cea mai mare parte din ei au renunţat la visele lor tocmai când acestea deveneau posibile. Şi-au refuzat să ducă Lupta cea Bună, pentru că nu ştiau ce să facă cu propria lor fericire, erau prizonierii lucrurilor lumeşti. Ca şi mine, care voiam să-mi găsesc sabia fără să ştiu ce să fac cu ea.”

  Un dumnezeu adormit se trezea în mine, şi durerea era din ce în ce mai intensă. Simţeam în apropierea mea prezenţa Maestrului meu, şi am reuşit, pentru prima oară, să transform hohotele în lacrimi. Am plâns de recunoştinţă pentru el care mă făcuse să-mi caut sabia mergând pe drumul Sfântului Iacob. Am plâns de recunoştinţă pentru Petrus care-mi dăduse învăţătură fără să-mi spună nimic de faptul că aveam să-mi împlinesc visele, dacă descopeream mai întâi ce voiam să fac. Am văzut crucea goală şi mielul în faţa ei, liber să se plimbe unde voia prin aceşti munţi, şi să contemple norii.

  Mielul s-a ridicat, şi eu l-am urmat. Ştiam unde mă duce. Cu toţi norii, lumea-mi devenise transparentă. Chiar dacă nu vedeam Calea Lactee pe cer, aveam certitudinea că ea exista şi arăta tuturor drumul Sfântului Iacob. Mielul s-a îndreptat spre acel sat – care se numeşte Cebrero, ca şi muntele. Aici, într-o zi, se produsese un miracol, miracolul transformării a ceea ce faci în ceea ce crezi. Secretul sabiei mele şi al straniului drum al Sfântului Iacob.

  În timp ce coboram muntele, mi-am reamintit această poveste. Un ţăran dintr-un sat învecinat a urcat ca să asiste la slujbă la Cebrero, într-o zi cu o furtună violentă. Această slujbă era celebrată de un călugăr cu puţină credinţă, care a dispreţuit în sinea lui sacrificiul ţăranului. Dar în momentul împărtăşaniei, ostia s-a transformat în carnea lui Christos, iar vinul în sângele său. Moaştele se găsesc încă acolo, păstrate în micuţa capelă, o comoară mai mare decât toate bogăţiile Vaticanului.

  Mielul s-a oprit la intrarea în sat, de unde unicul drum ducea la biserică. Am fost atunci cuprins de groază şi am început să repet fără încetare: „Stăpâne, nu sunt demn să intru în casa Ta.” Dar mielul m-a privit şi privirea lui m-a impresionat. Îmi spunea să uit pentru totdeauna ideea că aş fi nedemn, pentru că puterea tocmai renăscuse în mine, aşa cum ar putea renaşte în toţi oamenii care fac din viaţă o Luptă cea Bună. Va veni o zi, spuneau ochii mielului, când omul va fi din nou mândru de el însuşi, şi atunci toată natura