şi în acea zi, cu ploaia ce ameninţa să vină, o asemenea experienţă se anunţa mai degrabă dezagreabilă. Să simţi picăturile cum îţi cad pe faţă, să te bucuri de plenitudine, de libertate şi de viaţă, să petreci noaptea într-un loc primitor, cu un pahar de vin şi un pat în care să te odihneşti plănuind etapa de a doua zi este un lucru. A te lăsa cuprins de insomnie încercând să dormi în noroi, pândit de o infecţie la genunchi din cauza unor bandaje ude este alta. Trebuia să aleg rapid: să continui tot înainte şi să traversez ceaţa atâta timp cât mai este lumină destulă, sau să mă întorc să dorm în sătucul prin care trecusem cu câteva ore mai înainte, şi să las pe mâine traversarea lui Cebrero. În clipa în care am înţeles necesitatea unei hotărâri imediate, am remarcat că mi se întâmpla ceva straniu. Certitudinea că descoperisem secretul sabiei mă împingea spre înainte, drept prin ceaţa care avea să mă învăluie curând. Era un sentiment destul de diferit de cel care mă făcuse s-o urmez pe fetiţă până la portalul Uitării, sau pe bărbatul care mă dusese la Biserica Sfântului Iosif Meşteşugarul.

  Mi-am amintit că, în rarele dăţi când mi se întâmplase să susţin o conferinţă, în Brazilia, comparam întotdeauna experienţa mistică cu o experienţă pe care o cunoaştem cu toţii: învăţatul mersului pe bicicletă. Prima dată, te urci pe bicicletă, dai un impuls pedalei şi cazi. Înaintezi şi cazi, înaintezi şi cazi. Cu toate acestea, echilibrul perfect se realizează deodată, şi vei ajunge să stăpâneşti maşinăria. Nu există acumularea experienţei, ci un soi de „miracol”, care se întâmplă atunci când bicicleta începe să „te conducă”; accepţi să urmezi dezechilibrul celor două roţi, şi foloseşti mişcarea de cădere iniţială pentru a lua o curbă, sau a-ţi lua un nou avânt.

  În timpul urcării lui Cerbero, la ora patru după-amiaza, am constatat că se petrecuse acelaşi miracol. După ce mersesem atâta timp pe drumul Sfântului Iacob, drumul Sfântului Iacob începea „să mă poarte”. Urmam ceea ce toată lumea numeşte intuiţie. Şi din cauza Iubirii care devoră pe care-o trăisem toată ziua, din cauza secretului sabiei mele pe care-l descoperisem, şi pentru că omul, în momentele de criză, ia întotdeauna decizia cea bună, mă îndreptam fără teamă spre ceaţă.

  „Norul acesta trebuie să fie foarte fin”, gândeam în timp ce mă sforţam să descopăr semnele galbene pe pietrele şi pe arborii de pe Drum. Trecuse aproape o oră de când vizibilitatea era foarte slabă, şi continuam să cânt, pentru a îndepărta teama, aşteptând să se petreacă vreun eveniment extraordinar. Stropit de ceaţă, singur în această atmosferă ireală, priveam drumul Sfântului Iacob ca într-un film, în momentul în care îl vezi pe erou făcând ceea ce nimeni n-ar îndrăzni, în timp ce în sală, oamenii se gândesc că asemenea lucruri nu se întâmplă decât la cinema. Dar eu eram chiar acolo, trăind această situaţie în viaţa reală. Pădurea era tot mai lipsită de orice zgomot, iar ceaţa a început în mod clar să se risipească. Poate că ajungeam la capăt, dar lumina aceasta îmi deranja ochii şi picta peisajul în culori misterioase şi înspăimântătoare.

  Liniştea era acum aproape deplină, şi eram atent la ea, când mi s-a părut că aud, venind din dreapta mea, o voce de femeie. M-am oprit imediat. Aşteptam ca sunetul să se repete, dar nici un zgomot, nici măcar zgomotele obişnuite ale pădurii, greieri, insecte şi animale mişunând printre frunzele uscate. Mi-am privit ceasul: era exact ora şaptesprezece şi cincisprezece. Am calculat că-mi mai rămâneau cam patru kilometri ca să ajung până la Torrestrela; aveam timp din plin ca să parcurg aceşti kilometri la lumina zile.

  Ridicându-mi ochii de pe ceas, am auzit din nou vocea feminină. Începând din acel moment, aveam să trăiesc una dintre cele mai importante experienţe din viaţa mea.

  Vocea nu venea de nicăieri altundeva decât din interiorul meu. Reuşeam să o aud clar şi limpede. Simţul intuiţiei o făcea mai puternică. Nu eram eu stăpânul acestei voci – nici Astrain. Ea mi-a spus doar că trebuia să-mi continui mersul, şi am ascultat fără să clipesc. Era ca şi cum Petrus s-ar fi întors, vorbindu-mi de ordine şi de ascultare, şi că în acel moment, nu eram decât un instrument al drumului care „mă purta”. Ceaţa se limpezea din ce în ce mai tare, părea să fie pe punctul de a se risipi. În apropierea mea, copaci răzleţi, un teren umed şi alunecos, şi aceeaşi pantă abruptă pe care o parcurgeam de câtva timp.

  Deodată, ca prin minune, ceaţa s-a risipit. Şi în faţa mea, înfiptă în vârful muntelui, se afla crucea.

  Am privit de jur împrejur, am văzut marea de nori din care ieşisem, şi o altă mare de nori, departe deasupra capului meu. Între cele două oceane, vârfurile munţilor celor mai înalţi, şi vârful Cebrero. M-a cuprins o dorinţă profundă să mă rog. Chiar dacă asta m-ar fi obligat să părăsesc drumul spre Torrestrela, am hotărât să urc muntele până la vârf şi să-mi fac rugăciunile la poalele crucii. Au fost patruzeci de minute de urcuş în liniştea interioară şi exterioară. Limba pe care o inventasem îmi ieşise din minte, nu-mi mai servea pentru a comunica nici cu oamenii, nici cu Dumnezeu. Drumul Sfântului Iacob era acela care „mă purta”, şi avea să-mi reveleze locul unde se afla sabia mea. Încă o dată, Petrus avea dreptate.

  În vârf, un om era aşezat nu departe de cruce, scriind. Am crezut o clipă că era un trimis, o viziune supranaturală. Dar Intuiţia mi-a spus că nu era aşa, şi am zărit cochilia cusută pe veşmintele sale; era un pelerin. M-a privit un lung moment, şi a plecat, deranjat de prezenţa mea. Poate că aşteptase acelaşi lucru ca şi mine, un înger? Descoperisem şi unul, şi celălalt câte un om. Pe drumul oamenilor obişnuiţi.

  Cu toată dorinţa mea de a mă ruga, n-am putut spune nimic. Am rămas multă vreme în