câine şi îmi privisem moartea, mi-am repetat încă o dată, încercând să mă conving de importanţa pe care o avea pentru mine drumul Sfântului Iacob. Sabia nu era decât o consecinţă. Mi-ar fi plăcut s-o găsesc, dar mai mult decât asta, mi-ar fi plăcut să ştiu ce să fac cu ea. Pentru că trebuia să-i găsesc o întrebuinţare practică, la fel cum folosisem exerciţiile pe care mi le predase Petrus.

  M-am oprit brusc. Gândul care, până atunci, era îngropat, a explodat. Totul în jurul meu a devenit luminos şi o undă de necontrolat de Agape a ţâşnit din mine. Am dorit intens ca Petrus să fie cu mine, ca să-i pot povesti ceea ce voia să ştie de la mine, singurul lucru pe care se aştepta să-l descopăr de fapt, şi care încorona această lungă perioadă de învăţături pe straniul drum al Sfântului Iacob: care era secretul sabiei mele.

  Şi secretul sabiei mele, ca orice secret al oricărei cuceriri pe care omul caută s-o obţină în această viaţă, era lucrul cel mai simplu din lume: ce să fac cu ea?

  Nu gândisem niciodată astfel. De-a lungul Drumului, tot ceea ce dorisem să ştiu era locul în care era ascunsă. Nu mă întrebasem de ce voiam s-o găsesc, nici de ce aveam nevoie de ea. Toată energia mi-era întoarsă spre recompensă, şi nu înţelegeam că, atunci când cineva doreşte ceva, trebuie să atribuie o finalitate foarte clară lucrului dorit. Era singurul motiv pentru care cauţi să obţii o recompensă, şi acesta era secretul sabiei mele.

  Trebuia ca Petrus să ştie că făcusem această descoperire, dar aveam certitudinea că nu-l voi mai revedea niciodată. Aşteptase atât să vină această zi, şi nu o văzuse.

  Atunci, în tăcere, m-am aşezat în genunchi, am luat o bucată de hârtie din carnetul meu de notiţe şi am scris ce doream să fac cu sabia mea. Apoi am împăturit-o cu grijă şi am pus-o sub o piatră – care-mi amintea numele şi prietenia lui. Timpul avea să distrugă rapid hârtia, dar i-o înmânam lui Petrus în mod simbolic.

  El ştia deja ce aveam să realizez cu sabia mea. Misiunea mea cu Petrus era şi ea îndeplinită.

  Am urcat mai sus în munţi, cu Agape curgând în mine şi iluminând tot peisajul de jur împrejur. Acum că descoperisem secretul, trebuia să descopăr ceea ce căutam. O credinţă, o certitudine de nezdruncinat mi-a cuprins întreaga fiinţă. Am început să cânt muzica italiană pe care Petrus o fredonase în depoul de vagoane. Cum nu ştiam cuvintele, le-am inventat. Nu era nimeni prin preajmă, traversam o pădure deasă, şi izolat, am cântat şi mai tare. Curând, am simţit că versurile pe care le inventam căpătau un sens absurd în mintea mea, era un mijloc de comunicare cu lumea pe care o cunoşteam doar eu, pentru că lumea mă învăţa de acum.

  Trăisem această experienţă într-un alt mod la prima mea întâlnire cu Legiune. În acea zi se manifestase în mine harul limbilor. Eram atunci servitorul Sfântului Duh, care se servea de mine pentru a salva o femeie, pentru a crea un duşman, şi pentru a mă învăţa forma cea crudă a Luptei celei Bune. Acum era altfel: eram stăpân peste mine însumi şi învăţam să vorbesc cu universul.

  Am început să conversez cu tot ce-mi apărea în drum: trunchiuri de arbori, băltoace de apă, frunze moarte şi frumoase plante urcătoare. Era exerciţiul oamenilor obişnuiţi, învăţat de copii şi uitat de adulţi. Dar exista un răspuns misterios al lucrurilor, ca şi cum ele ar fi înţeles ce spuneam, şi, în schimb, mă inundau cu Iubire care devoră. Am intrat într-un fel de transă şi mi s-a făcut frică, dar eram gata să continui acest joc până la epuizare.

  Încă o dată, Petrus avea dreptate: învăţându-mă pe mine însumi, mă transformam în Maestru.

  Ora prânzului a sosit, dar nu m-am oprit ca să mănânc. În timp ce traversam micile localităţi, vorbeam mai încet, râdeam de unul singur, şi dacă, din întâmplare, cineva mi-a dat atenţie, trebuie că a conchis că în zilele noastre, pelerinii ajung nebuni la Catedrala Sfântului Iacob. Dar asta nu avea importanţă, pentru că celebram viaţa din jurul meu, şi ştiam de acum ce trebuia să fac cu sabia mea când o voi găsi.

  Restul după-amiezei am mers în transă, conştient de locul unde voiam să ajung, dar şi mai conştient de viaţa care mă înconjura şi care îmi trimitea Agape. Pentru prima oară, nori grei au început să se formeze pe cer; am dorit să plouă – pentru că, după tot acest timp de mers şi de secetă, ploaia era o experienţă nouă, excitantă. La ora trei după-amiaza, am călcat pe pământul Galiţiei, şi am văzut pe harta mea că un singur munte mă despărţea de sfârşitul acestei etape. Am hotărât că trebuie să-l străbat şi să dorm în primul loc locuit întâlnit la coborâre: Tricastela, unde un mare rege, Alfonso XI, visase să pună bazele unui mare oraş care, secole mai târziu, era încă un sat de ţară.

  Cântând în continuare şi vorbind limba pe care o inventasem pentru a vorbi cu elementele, am purces la ascensiunea ultimului munte: Cebrero. Numele lui era acela unui vechi sat roman şi părea să indice luna februarie, în cursul căreia trebuia să se petreacă un eveniment important. Era considerat odinioară ca trecătoarea cea mai dificilă de pe drumul Sfântului Iacob, dar astăzi, lucrurile se schimbaseră. Cu siguranţă, ascensiunea era mai abruptă, dar o imensă antenă de televiziune de pe un munte vecin servea drept reper pelerinilor şi îi împiedica să se abată din drum, ceea ce odinioară se întâmpla frecvent şi fatal.

  Norii erau din ce în ce mai joşi, şi în scurt timp, aveam să intru în nor. Ca să ajung la Tricastela, trebuia să urmez cu atenţie semnele galbene, pentru că antena de televiziune era ascunsă de ceaţă. Dacă mă rătăceam, aş fi fost obligat să mai dorm încă o noapte sub cerul liber,