Am coborât din nou muntele şi am început din nou să merg în direcţia Compostellei. În timp ce traversam pentru a doua oară Villafranca del Bierzo, a apărut un bărbat, care mi-a spus că-l cheamă Angel şi m-a întrebat dacă voiam să vizitez biserica Sfântul-Iosif-Meşteşugarul. Cu toată magia acestui nume17, tocmai avusesem o decepţie, şi eram de acum înainte sigur că Petrus era un adevărat cunoscător al spiritului omenesc. Avem mereu tendinţa de a ne spune singuri poveşti despre lucruri care nu există şi să refuzăm evidenţa până când ne crapă sub ochi.

  Dar, numai ca să am încă o confirmare, m-am lăsat condus de Angel până la cealaltă biserică. Era închisă şi el n-avea cheia. Mi-a arătat, pe deasupra porţii, statuia Sfântului Iosif, cu uneltele sale de tâmplar. Am privit, i-am mulţumit şi i-am oferit câteva pesetas. N-a vrut să le accepte, şi m-a abandonat în mijlocul străzii.

  „Suntem mândri de oraşul nostru, a spus el. Nu facem asta pentru bani.”

  Apucând-o pe acelaşi drum, într-un sfert de oră am lăsat în urma mea Villafranca del Bierzo, cu porţile, străzile, şi ghizii săi misterioşi care nu cereau nimic în schimb.

  Am parcurs o vreme terenul muntos, făcând mult efort şi înaintând lent. La început, nu mă gândeam decât la preocupările mele dinainte – singurătatea, ruşinea de a-l fi dezamăgit pe Petrus, sabia mea şi secretul ei. Dar imaginea fetiţei şi a lui Angel îmi reveneau în minte în fiecare clipă. Pe când eu eram cu ochii fixaţi pe recompensa ce mi se cuvenea, ei îmi dăduseră ce-aveau mai bun în ei: dragostea lor pentru acest oraş. Fără nimic în schimb. O idee încă confuză a prins formă în străfundurile mele. Exista o legătură între toate aceste elemente. Petrus insistase întotdeauna asupra faptului că, pentru a ajunge la victorie, era necesar să porneşti în căutarea recompensei. Totuşi, de fiecare dată când uitam de restul lumii şi nu eram preocupat decât de sabia mea, trebuia să revin la realitate prin demersuri dureroase. Acest comportament se repetase de mai multe ori de-a lungul Drumului.

  Se petrecea intenţionat. Şi aici trebuia să se afle secretul sabiei mele. Ceea ce era îngropat în fundul sufletului meu a început să se agite şi s-a întrevăzut o geană de lumină. Nu-mi dădeam încă seama spre ce anume tindeam, dar ceva îmi spunea că eram pe drumul cel bun.

  Eram recunoscător că-i întâlnisem pe Angel şi pe fetiţă; în felul lor de a vorbi despre biserici exista Iubire care devoră. M-au făcut să fac de două ori drumul pe care-mi propusesem să-l fac după-amiaza. Uitasem atunci din nou fascinaţia ritualului Tradiţiei, şi revenisem pe pământul Spaniei.

  Mi-am amintit o zi, deja foarte îndepărtată, în care Petrus îmi povestise că parcursesem de mai multe ori acelaşi drum în Pirinei. Am regretat ziua aceea de atunci. Acela fusese un început fericit – cine ştie dacă repetiţia aceluiaşi eveniment, acum, nu era semnul unei întâmplări fericite?

  Seara am ajuns într-un sat şi am găsit găzduire la o femeie care mi-a cerut o sumă minimă pentru găzduire şi adăpost. Am vorbit puţin, ea mi-a vorbit de credinţa sa în Iisus al Sfintei Inimi şi mi-a încredinţat grijile ei legate de recolta de măsline în acest an de secetă. Am băut vin, am mâncat supă, şi m-am dus la culcare devreme.

  Mă simţeam mai liniştit, datorită acestui gând care se forma în mine şi care avea curând să explodeze. M-am rugat, am făcut câteva dintre exerciţiile pe care mi le predase Petrus, şi l-am invocat pe Astrain. Trebuia să vorbesc cu el despre lupta cu câinele. În acea zi, făcuse tot posibilul ca să-mi facă rău, şi. După refuzul său din episodul crucii, eram hotărât să-l îndepărtez pentru totdeauna din viaţa mea. Dacă nu i-aş fi recunoscut vocea, aş fi cedat tentaţiilor care apăruseră de-a lungul întregii lupte.

  „Ai făcut tot posibilul ca să-l ajuţi pe Legiune să învingă, am spus.

  — Nu lupt împotriva fraţilor mei”, a replicat Astrain.

  Era răspunsul pe care-l aşteptam. Fusesem deja prevenit în această privinţă şi era absurd să fii supărat că Mesagerul îşi urmează propria sa natură. Trebuia să caut în el un tovarăş care să mă ajute în momente ca acesta – asta era singura lui funcţie. Am lăsat deoparte ranchiuna, şi am început să discutăm despre Drum, despre Petrus, despre secretul sabiei, care presimţeam că se afla în mine. Nu mi-a spus nimic important, dacă nu cumva aceste secrete îi erau interzise. Cel puţin aveam cu cine să trăncănesc, după o după-amiază de tăcere. Am vorbit până târziu, până când bătrâna mi-a bătut la uşă, spunându-mi că vorbesc în somn.

  M-am trezit într-o formă mai bună, şi am pornit la drum dimineaţa devreme. După calculele mele, trebuia să ajung chiar în acea după-amiază pe pământurile Galiţiei, unde se află Sfântul Iacob de la Compostella. Drumul urca fără încetare, şi a trebuit ca vreme de vreo patru ore, să-mi dublez eforturile pentru a păstra ritmul de marş pe care mi-l impusesem. Speram în fiecare moment că la următoarea cotitură, drumul avea să coboare. Dar asta nu se întâmpla niciodată, şi am început să-mi pierd speranţa de a înainta mai repede în dimineaţa aceea. În depărtare, zăream munţi şi mai înalţi, şi îmi aminteam în fiecare moment că, mai devreme sau mai târziu, trebuia să-i străbat. Cu toate acestea, efortul fizic aproape că-mi suspendase total gândurile, şi m-am simţit mai binevoitor faţă de mine însumi.

  La naiba! M-am gândit, la urma urmei câţi oameni din lumea asta ar putea să-l ia în serios pe unul care lasă totul baltă pentru a căuta o sabie? Şi ce va însemna asta cu adevărat în viaţa mea dacă nu reuşeam să o găsesc? Învăţasem Practicile RAM, îmi cunoscusem Mesagerul, luptasem cu un