Totuşi, o parte ascunsă din mine încă regreta cercurile magice, formulele transcendentale, tămâia şi cerneala sacră. Ceea ce Petrus numise „un omagiu adus înaintaşilor” reprezenta pentru mine un contact intens şi nostalgic cu vechi lecţii uitate. Şi perspectiva de a nu mai avea niciodată acces în acea lume, poate, mă lipsea de stimulentul pentru a merge mai departe.

  La întoarcerea la hotel după ritualul Tradiţiei, am găsit lângă cheia mea Ghidul pelerinului, o carte pe care Petrus o folosea când semnele galbene erau mai puţin vizibile, şi care ne permitea să calculăm distanţa de la un oraş la altul. Am părăsit Ponferrada dimineaţa, chiar fără să mai dorm, şi mi-am reluat Drumul. În prima după-amiază, am descoperit că harta nu era la scară, fapt care m-a obligat să-mi petrec noaptea afară, sub cerul liber, la adăpostul unei stânci.

  Aici, meditând la tot ce mi se întâmplase de la întâlnirea cu doamna Savin încoace, am trecut în revistă mental insistenţa cu care Petrus încercase să mă facă să înţeleg că, contrar a ceea ce suntem mereu învăţaţi, rezultatele sunt ceea ce contează. Efortul este salutar şi indispensabil, dar, fără rezultate, nu are nici o semnificaţie. Nu puteam aştepta de la mine, şi de la tot ceea ce se întâmplase decât un singur rezultat: să-mi găsesc sabia. Ceea ce nu se întâmplase încă. Nu mai rămâneau decât câteva zile de mers înainte de a ajunge la Sfântul Iacob.

  „Dacă sunteţi pelerin, vă pot duce până la portalul Iertării, a insistat micuţa din apropierea fântânii din Villafranca del Bierzo. Cel care atinge portalul nu mai trebuie să meargă până la Sfântul Iacob.”

  I-am întins câteva pesetas, ca să plece repede şi să mă lase în pace. Dar ea a început să se joace cu apa din fântână, udându-mi rucsacul şi bermudele.

  „Haideţi, haideţi, domnule” a repetat ea.

  În acel moment, mă gândeam la o frază pe care Petrus o cita în mod constant: „ Cel care ară, trebuie să aibă speranţă. Cel care bate grâul, să o facă cu speranţa că-şi va primi partea datorată.” Era un extras din epistolele apostolului Pavel.

  Trebuia să mai rezist puţin. Să continui să caut fără să-mi fie frică de înfrângere. Să păstrez speranţa de a-mi găsi sabia şi de a-i descifra secretul. Dar cine ştie dacă această micuţă fată nu ţinea să-mi spună ceva ce nu voiam să înţeleg? Dacă portalul Iertării, care se găsea într-o biserică, avea acelaşi efect spiritual ca şi sosirea la Sfântul Iacob, de ce nu s-ar găsi sabia mea acolo?

  „Să mergem”, i-am răspuns fetiţei.

  Am privit muntele pe care tocmai îl coborâsem; trebuia să mă întorc înapoi şi să urc din nou o parte. Trecusem prin portalul Iertării fără cea mai mică dorinţă de a-l cunoaşte, pentru că îmi fixasem un singur obiectiv: să ajung la Sfântul Iacob. Cu toate acestea, exista aici o fetiţă, singura prezenţă vie în această după-amiază toridă, care insista să mă întorc înapoi şi să mă apropii de ceva ce lăsasem deoparte. În graba şi descurajarea mea, poate că trecusem pe lângă obiectivul meu fără să-l văd. La urma urmei, de ce nu plecase fetiţa după ce-i dădusem bani?

  Petrus spusese mereu că-mi plăcea să-mi spun singur poveşti. Dar poate se înşelase.

  Urmând-o pe fetiţă, am rememorat povestea portalului Iertării. Biserica încheiase un fel de „aranjament” cu pelerinii bolnavi, pentru că de aici şi până la Compostella, drumul era iar accidentat şi muntos. În secolul al XII-lea, un papă declarase că pentru cel care nu mai avea forţa să-şi continue drumul, era suficient să străbată portalul Iertării. Avea să primească aceleaşi indulgenţe ca şi aceia ajunşi la capătul drumului. Acest papă rezolvase astfel problema anumitor pelerini şi stimulase pelerinajele.

  Am urcat pe unde trecusem înainte: drumuri sinuoase, alunecoase şi abrupte. Fetiţa mergea înainte, iute ca fulgerul, şi de mai multe ori a trebuit să-i cer să-şi încetinească mersul. Asculta un moment, apoi reîncepea să alerge. După o jumătate de oră şi numeroase proteste din partea mea, am ajuns în sfârşit la portalul Iertării.

  „Am cheia bisericii, a spus ea. Am să intru şi am să deschid portalul, ca să treceţi prin el.”

  Fetiţa a intrat prin poarta principală, şi am rămas să o aştept afară. Capela era mică. Portalul, o deschidere orientată spre nord, era în întregime decorat cu cochilii şi scene din viaţa Sfântului Iacob. Când am auzit zgomotul cheii în broască, un imens ciobănesc german a apărut de nu ştiu unde şi s-a interpus între portal şi mine.

  Trupul meu s-a pregătit imediat de luptă. „Iarăşi, m-am gândit. S-ar spune că povestea asta n-o să se termine niciodată. Iarăşi încercări, lupte şi umilinţe. Şi nici urmă de sabie.”

  În clipa aceea, totuşi, portalul Iertării s-a deschis şi a apărut fetiţa. Văzând câinele care mă privea – şi pe mine, cu ochii deja fixaţi în ai lui – a rostit câteva cuvinte drăguţe şi a îmblânzit astfel animalul. Dând din coadă, acesta s-a îndreptat spre fundul bisericii.

  Poate că Petrus avea dreptate: îmi plăcea grozav să-mi spun poveşti. Un simplu ciobănesc german se transformase într-o fiară ameninţătoare şi supranaturală. Era semn rău, semnul oboselii care duce la derută.

  Dar mai rămânea o speranţă. Fetiţa m-a invitat să intru. În aşteptare, am trecut prin portalul Iertării şi am primit aceleaşi indulgenţe ca şi pelerinii ajunşi la Sfântul Iacob.

  Am trecut în revistă cu privirea sanctuarul gol, aproape lipsit de reprezentări, în căutarea singurului lucru care mă interesa.

  „Aici se găsesc capitelurile cu cochilii, simbol al Drumului, a început copila, care îşi juca rolul de ghid turistic. Iat-o pe sfânta Agatha din… secolul…”

  În scurt timp, am înţeles inutilitatea faptului de a fi făcut din nou acest drum.

  „Şi iată-l pe Jacques Matamore, agitându-şi sabia, şi maorii sub calul său, statuie din… secol…”

  Acolo