— Da”, a răspuns australianul.

  Şi am înţeles la ce ritual creştin asistam: iniţierea unui templier.

  „Cunoşti marile austerităţi ale Casei, şi poruncile ei caritabile?

  — Sunt gata să suport totul, Dumnezeu să-mi fie martor, şi doresc să fiu servitorul şi sclavul Casei mereu, pentru toate zilele vieţii mele”, a răspuns australianul.

  A urmat o serie de întrebări rituale, dintre care unele nu aveau nici un pic de sens în lumea de astăzi, în timp ce altele însemnau un profund devotament şi iubire. Andrew, cu capul plecat, răspundea la toate.

  „Distinse frate, îmi ceri un lucru mare, pentru că tot ce vezi din religia noastră e aparenţa exterioară, caii şi veşmintele frumoase, a spus ghidul său. Dar nu ştii poruncile aspre care sunt înăuntru: de fapt, este greu ca dumneata, care eşti propriul tău stăpân, să devii servitorul altcuiva, căci rareori vei face ceea ce vrei. Dacă vei vrea să fii aici, vei fi trimis de cealaltă parte a mării, şi dacă vei vrea să fii la Acra, vei fi trimis în ţinutul lui Tripoli, sau al Antiohiei, sau al Armeniei. Şi când vei vrea să dormi, vei fi obligat să veghezi, şi dacă vei vrea să veghezi, vei fi trimis să te odihneşti la tine în pat.

  — Vreau să intru în Casă”, a răspuns australianul.

  Părea că vechii Templieri, care locuiseră odinioară acest castel, asistau satisfăcuţi la această ceremonie de iniţiere. Torţele pâlpâiau intens.

  Au urmat mai multe admonestări, şi la toate, australianul răspundea că accepta, că voia să facă parte din Casă. În cele din urmă, ghidul său s-a întors spre preotul suprem şi a repetat toate răspunsurile pe care le dăduse australianul. Preotul suprem, în mod solemn, a mai întrebat o dată dacă era gata să accepte toate regulile pe care i le va pretinde Casa.

  „Da, Maestre, dacă Domnul vrea. Vin în faţa lui Dumnezeu, şi vă implor şi v-o cer, pentru numele lui Dumnezeu şi al Sfintei Fecioare, de a mă primi în frăţia voastră şi în binefacerile Casei, pe planurile spiritual şi temporal, ca unul care vrea să fie servitorul şi sclavul Casei de acum înainte, pentru toate zilele vieţii sale.

  — Pentru Dumnezeu, lăsaţi-l să vină”, a spus atunci preotul suprem.

  În acel moment, toţi cavalerii şi-au scos săbiile din teacă şi le-au îndreptat spre cer. Apoi şi-au coborât armele şi au format o coroană de oţel în jurul capului lui Andrew. Focul dădea lamelor un reflex auriu, care dădea scenei un aer sacru.

  În mod solemn, maestrul lui s-a apropiat. Şi i-a dat sabia.

  Cineva a bătut un clopot al cărui ecou a răsunat în anticul castel, repetându-se la infinit. Am plecat toţi capetele, şi cavalerii au dispărut din raza noastră vizuală. Când ne-am ridicat faţa, nu mai eram decât zece, căci australianul ieşise cu ei pentru banchetul ritual.

  Ne-am schimbat hainele şi ne-am despărţit, fără alte formalităţi. Dansul trebuie că durase foarte mult timp, pentru că se iveau zorii. O imensă singurătate mi-a invadat sufletul.

  Eram gelos pe australian, care-şi regăsise sabia şi ajunsese la capătul căutării sale. Eram singur, fără nimeni care să mă ghideze de acum înainte, pentru că Tradiţia, într-o ţară îndepărtată a Americii de Sud, mă expulzase fără să mă înveţe drumul de întoarcere. Şi trebuisem să străbat straniul drum al Sfântului Iacob, care acum ajungea la capăt, fără să cunosc secretul sabiei mele, sau modul cum o puteam găsi.

  Clopotul mai suna încă. Ieşind din castel, am observat că era clopotul dintr-o biserică din vecinătate, chemându-i pe credincioşi la prima slujbă a zilei. Oraşul se trezea pentru ore de lucru, de dragoste nefericită, de vise îndepărtate şi de facturi de plătit. Fără ca clopotul sau oraşul să ştie că în acea noapte se consumase un rit ancestral şi că ceea ce credeau a fi mort de secole continua să se înnoiască şi să-şi arate imensa putere.

  CEBRERO

  „Sunteţi pelerin? A întrebat micuţa, singura făptură vie întâlnită în această după-amiază toridă la Villafranca del Bierzo.

  Am privit-o fără să-i spun nici un cuvânt. Trebuie să fi avut către opt ani, era prost îmbrăcată, şi fugise la fântâna lângă care mă aşezasem ca să mă odihnesc un pic.

  Singura mea preocupare era de a ajunge rapid la Sfântul Iacob de la Compostella şi de a sfârşi o dată pentru totdeauna cu aventura asta nebunească. Nu reuşeam să uit vocea tristă a lui Petrus în depoul de vagoane, şi nici privirea sa de departe când îmi scufundasem privirea într-a lui, în timpul ritualului Tradiţiei. Era ca şi cum toate eforturile sale de a mă ajuta nu duseseră la nimic. Când australianul a fost chemat la altar, Petrus ar fi dorit să fi fost şi eu chemat, sunt sigur de asta. Sabia mea putea foarte bine să fi fost ascunsă în acel castel, plin de legende şi de înţelepciunea înaintaşilor. Era un loc ce corespundea perfect tuturor concluziilor la care ajunsesem: pustiu, vizitat doar de câţiva pelerini care respectau relicvele ordinului Templierilor, şi un teritoriu sacru.

  Dar numai australianul fusese chemat. Şi Petrus trebuie că se simţea umilit că nu fusese un ghid capabil să mă conducă până la sabie.

  Pe de altă parte, ritualul Tradiţiei trezise în mine fascinaţia ştiinţelor oculte pe care începusem s-o uit pe când parcurgeam drumul Sfântului Iacob, „drumul oamenilor obişnuiţi”. Invocaţiile, controlul aproape absolut al materiei, comunicarea cu alte lumi, toate acestea erau cu mult mai interesante decât Practicile RAM. Poate că Practicile îşi găseau o aplicare mai obiectivă în viaţa mea; fără îndoială, mă schimbasem mult de când întreprinsesem drumul. Datorită ajutorului lui Petrus, descoperisem faptul că această cunoaştere câştigată putea să mă facă să urc cascade, să înving duşmani, şi să conversez cu Mesagerul asupra unor lucruri practice. Cunoscusem chipul morţii mele, şi Globul albastru al Iubirii ce devoră, inundând