Preotul suprem ne-a condus spre centrul capelei, şi doi cavaleri au început să traseze un cerc în jurul nostru, în timp ce îl consacrau: „Trinitas, Soter, Mesia, Sabahot, Adonai, Athanatos, Iisus…16 „

  Şi cercul a fost trasat, protecţie indispensabilă pentru cei care se găseau în interior. Am remarcat că patru dintre aceste persoane purtau o tunică albă, ceea ce semnifică jurământul de castitate totală.

  „Amides, Theodonias, Anitor! a continuat preotul suprem. Cu ajutorul îngerilor, Doamne, îmbrac veşmântul mântuirii, şi fie ca tot ce doresc să devină realitate prin Tine, o preasfânt Adonai, a cărui domnie durează în veacul vecilor. Amin!”

  Preotul suprem a îmbrăcat peste zale o mantie albă, având crucea Templierilor brodată în mijlocul ei. Ceilalţi cavaleri au făcut acelaşi lucru.

  Era exact ora douăzeci şi unu, ora lui Mercur, Mesagerul. Şi mă găseam din nou în mijlocul unui cerc al Tradiţiei. O esenţă de mentă, de busuioc şi de smirnă a fost răspândită în capelă. Şi toţi cavalerii au început marea invocaţie: „O, mare şi puternic rege N., care, prin puterile Dumnezeului suprem, EL, domneşte asupra tuturor spiritelor superioare şi inferioare, dar mai ales asupra ordinului infernal al domeniului din Est, te invoc […] pentru a-mi putea îndeplini dorinţa, oricare ar fi ea, atunci când ea e în armonie cu opera ta, prin puterea lui Dumnezeu, EL, care a creat toate lucrurile din ceruri, din aer, de pe pământ şi din infernuri, şi dispune de ele.”

  O linişte profundă s-a lăsat asupra noastră, a tuturor, şi, chiar fără să-l vedem, am putut simţi prezenţa celui al cărui nume era invocat. Era consacrarea ritualului. Luasem deja parte la sute de ceremonii de acest gen, cu rezultate mult mai surprinzătoare când soseşte acest moment. Dar castelul Templierilor mi-a stimulat puţin imaginaţia, cu siguranţă: mi s-a părut că văd plutind în partea stângă a capelei un fel de pasăre strălucitoare care nu-mi era cunoscută înainte.

  Preotul suprem ne-a stropit cu apă din exteriorul cercului. Apoi, cu cerneală sfinţită, a scris pe pământ cele şaizeci şi două de nume sub care este apelat Dumnezeu în cadrul Tradiţiei. Toţi, pelerini şi cavaleri, au început să recite numele sacre. Focul torţelor a pâlpâit, semn că spiritul invocat se supusese.

  Venise momentul Dansului. Am înţeles de ce Petrus mă învăţase să dansez în ajun un dans diferit de cel pe care aveam obiceiul să-l fac în această etapă a ritualului.

  Regula nu ne-a fost spusă, dar toţi o cunoşteam: nimeni nu trebuia să pună piciorul în afara cercului, pentru că noi nu purtam acele protecţii pe care cavalerii le îmbrăcaseră deasupra zalelor. Am memorat mărimea cercului, şi am făcut exact ceea ce mă învăţase Petrus.

  Am început să mă gândesc la copilărie. O voce, o voce îndepărtată de femeie a început să cânte în mine cântece săltăreţe. Am îngenuncheat, apoi m-am ghemuit în poziţia seminţei. Pieptul, doar pieptul meu, începea să danseze. Mă simţeam bine, şi eram deja scufundat în ritualul Tradiţiei. Puţin câte puţin, muzica din mine s-a transformat, mişcările au devenit mai bruşte, şi am intrat într-un extaz puternic. Totul era sumbru, şi corpul meu nu mai avea greutate în această obscuritate. Atunci, m-am plimbat prin câmpiile înflorite ale Agatei, şi i-am întâlnit acolo pe bunicul meu şi pe un unchi care-mi marcase mult copilăria. Am simţit vibraţia timpului în ţesătura sa unde toate drumurile se amestecă până la a se confunda, chiar dacă sunt atât de diferite. La un moment dat, l-am văzut trecând pe australian, cu toată viteza: avea pe trup o strălucire roşie.

  Imaginea următoare a fost aceea a unui pocal şi a unui vas de împărtăşanie; imaginea a rămas fixă foarte mult timp, ca şi cum ar fi vrut să-mi spună ceva. Am încercat să o descifrez, dar nu înţelegeam nimic, având totuşi siguranţa că trebuia să aibă vreo legătură cu sabia mea. Apoi, mi s-a părut că văd apărând chipul lui RAM din întunericul care s-a format când pocalul şi vasul de împărtăşanie au dispărut. Dar când chipul s-a apropiat, era doar chipul lui N., spiritul invocat, şi vechea mea cunoştinţă. Nu am stabilit nici o comunicare anume, şi chipul său s-a risipit în întunericul care venea şi pleca.

  Nu ştiu cât timp am dansat. Deodată, am auzit o voce: „Iahve, Tetragramatron…” Nu voiam să ies din transă, dar preotul suprem repeta: „Iahve, Tetragramatron…” Asta m-a iritat. Eram încă scufundat în Tradiţie, şi nu voiam să revin. Dar Maestrul insista.

  Contrariat, am revenit pe Pământ. Mă aflam din nou în cercul magic, în atmosfera ancestrală a castelului Templierilor.

  Noi, pelerinii, ne-am privit. Ruptura bruscă părea să le fi displăcut tuturor. Am avut o poftă imensă să comentez cu australianul ceea ce văzusem. Când l-am privit, am înţeles că vorbele erau inutile: şi el mă văzuse pe mine.

  Cavalerii s-au aşezat în jurul nostru. Au început să bată cu săbiile în scuturi, cu un zgomot asurzitor. Până în momentul în care preotul suprem a spus: „O, spirit N., deoarece ai răspuns cu bunăvoinţă cererilor mele, în mod solemn te las să pleci, fără să faci rău vreunui om sau animal. Du-te, îţi spun, şi fii gata şi dornic să revii, totdeauna exorcizat şi rugat cum se cuvine prin ritualurile sacre ale Tradiţiei. Te rog să te retragi în pace şi în linişte, şi fie ca să rămână pentru totdeauna între tine şi mine pacea Domnului. Amin.”

  Cercul fiind dezlegat, am îngenuncheat, cu capul plecat. Un cavaler a spus cu noi şapte Tatăl nostru şi şapte Ave Maria. Preotul suprem a adăugat şapte Cred în Dumnezeu Tatăl, afirmând că Fecioara Maria de la Medjugorie – ale cărei apariţii aveau loc în Iugoslavia din 1982 – îl determinaseră să facă acest lucru. Am făcut apoi un ritual creştin.

  „Andrew, ridică-te şi vino până aici” a poruncit preotul suprem. Australianul s-a îndreptat spre altar, în faţa căruia se aflau cei şapte cavaleri.

  Un alt cavaler,