revoluţie în moravurile zorilor acestui mileniu. În timp ce cea mai mare parte a nobilimii nu se gândea decât la cum să se îmbogăţească din munca servilor în sistemul feudal, cavalerii Templieri şi-au consacrat viaţa, averea şi săbiile unei singure cauze: protejarea pelerinilor în drum spre Ierusalim, găsind un model de viaţă spirituală care I-a ajutat în căutarea înţelepciunii.

  În 1118, când Hugo de Payns şi opt cavaleri s-au reunit în curtea unui vechi castel abandonat, au depus un jurământ de iubire pentru umanitate. Două secole mai târziu, existau peste cinci mii de comandamente împrăştiate în lumea cunoscută, împăcând două activităţi care păreau până atunci incompatibile: viaţa militară, şi viaţa religioasă. Donaţiile membrilor, şi cele ale miilor de pelerini recunoscători au permis ordinului Templierilor să acumuleze rapid o bogăţie nemăsurabilă, care nu o dată a fost folosită pentru a plăti răscumpărarea unor personalităţi creştine sechestrate de musulmani. Cinstea cavalerilor era atât de mare, încât regi şi nobili îşi încredinţau bunurile templierilor, călătorind doar cu un document care dovedea existenţa acestor bunuri. Acel document putea fi schimbat în oricare castel al Templierilor pentru o sumă echivalentă, şi asta a dat naştere scrisorilor de schimb pe care le cunoaştem azi.

  În afară de asta, devotamentul spiritual al cavalerilor templieri le-a permis să înţeleagă adevărul reamintit de Petrus în noaptea precedentă: casa Tatălui are numeroase încăperi. Au încercat atunci să pună capăt luptelor pentru credinţă şi să reunească principalele religii monoteiste ale epocii: creştină, iudaică şi islamică. Capelele lor au avut de atunci cupola rotundă a templului iudaic al lui Solomon, zidurile octogonale ale moscheelor arabe, şi naosul caracteristic bisericilor creştine.

  Cu toate acestea, ca orice lucru care a luat-o puţin înaintea epocii sale, templierii au început să suscite neîncredere. Marea lor putere economică le-a atras invidia regilor, şi deschiderea religioasă a devenit o ameninţare pentru Biserică. Vineri, 13 octombrie 1307, Vaticanul şi statele europene au organizat una dintre cele mai mari operaţiuni poliţieneşti din Evul Mediu: noaptea, principalii şefi ai templierilor au fost arestaţi în castelele lor şi conduşi la închisoare. Erau acuzaţi că practicau ceremonii secrete care includeau adorarea demonului, blasfemii împotriva lui Iisus Christos, ritualuri orgiastice, şi practica sodomiei cu aspiranţii. După torturi violente, abjurări şi trădări, ordinul Templierilor a fost şters de pe harta istoriei medievale. Comorile sale au fost confiscate şi membrii săi dispersaţi în lume. Ultimul maestru al ordinului, Jacques de Molay, a fost ars de viu în centrul Parisului, împreună cu unul dintre tovarăşii săi. Ultima sa dorinţă a fost de a muri privind turnurile catedralei Notre-Dame15.

  Totuşi, Spania, angajată în lupta pentru recucerirea peninsulei Iberice, a găsit potrivit să primească cavalerii care fugeau din Europa, pentru ca aceştia să-i ajute regii în lupta dusă contra maorilor. Aceşti cavaleri au fost absorbiţi de ordinele spaniole, printre care ordinul Sfântului Iacob al Sabiei, responsabil cu paza Drumului.

  Toate acestea mi-au trecut prin cap când, exact la ora şapte seara, am pătruns pe poarta principală a vechiului castel al Templierilor din Ponferrada, unde aveam întâlnire cu Tradiţia.

  Nu era nimeni acolo. Am aşteptat o jumătate de oră, fumând ţigară după ţigară, până în clipa în care mi-am imaginat cea mai rea alternativă: ritualul trebuie să fi avut loc la ora şapte dimineaţa. Dar, pe când mă decisesem să plec, au intrat două tinere fete, cu steagul Olandei şi o cochilie – simbolul drumului Sfântului Iacob – cusute pe veşmânt. Au venit până la mine, am schimbat câteva cuvinte, şi am ajuns la concluzia că aşteptam acelaşi lucru. Biletul nu greşise, am gândit eu, uşurat.

  La fiecare sfert de oră mai sosea cineva. Au apărut un australian, cinci spanioli şi un alt olandez. În afara câtorva întrebări referitoare la program – o îndoială pe care o împărtăşeam – aproape că n-am schimbat nici o vorbă. Ne-am aşezat împreună într-o încăpere a castelului, un vestibul în ruină care trebuie să fi servit ca pivniţă odinioară, şi am hotărât să aşteptăm să se întâmple ceva. Chiar dacă era nevoie să mai aşteptăm o zi şi o noapte.

  Aşteptarea se prelungea. Am discutat în cele din urmă despre motivele care ne aduseseră până aici. Am aflat atunci că drumul Sfântului Iacob e folosit de diferite ordine, majoritatea legate de Tradiţie. Oamenii care se aflau aici trecuseră prin numeroase încercări şi iniţieri, dar încercări pe care le cunoscusem cu foarte mult timp în urmă, în Brazilia. Doar australianul şi cu mine eram porniţi în căutarea gradului superior al Primului Drum. Chiar fără să intru în detalii, am înţeles că demersul australianului diferea total de Practicile RAM.

  În jurul orei opt patruzeci şi cinci, când eram pe punctul de a vorbi despre vieţile noastre personale, un gong a bătut. Zgomotul provenea din vechea capelă a castelului. Şi ne-am îndreptat într-acolo cu toţii.

  A fost o scenă impresionantă. Capela – sau ce mai rămăsese din ea, pentru că cea mai mare parte nu era decât o ruină – era luminată de torţe. Acolo unde, odinioară, se înălţa altarul, se profilau şapte siluete îmbrăcate în veşmintele seculare ale Templierilor: glugă şi coif de oţel, zale, purtând sabia şi scutul. Mi s-a tăiat răsuflarea: ai fi spus că timpul a făcut un salt înapoi. Singurul lucru care întreţinea simţul realităţii erau costumele noastre, blugi şi tricouri, împodobite cu cochilii cusute.

  În ciuda slabei străluciri a torţelor, am putut distinge că unul dintre cavaleri era Petrus.

  „Apropiaţi-vă de maeştrii voştri, a spus cel care părea cel mai în vârstă. Fixaţi-l drept în ochi. Dezbrăcaţi-vă şi primiţi veşmintele.”

  M-am îndreptat spre Petrus. Era într-un fel de transă şi n-a părut să mă recunoască. Dar am remarcat în ochii lui o anumită tristeţe, aceeaşi tristeţe pe care o dezvăluia vocea lui în noaptea precedentă. Mi-am scos toate veşmintele, şi Petrus mi-a dat un fel de tunică neagră, parfumată, care a căzut de-a lungul corpului meu. Am dedus că unul dintre aceşti maeştri trebuie să fi avut mai mulţi discipoli, dar n-am putut vedea care, pentru că trebuia