ăluia e ceva nemaipomenit!, n-am cuvinte să vă spun, nu numai că trăieşte, trăieşte chiar foarte bine, chiar mai bine ca-nainte! Şi atîta te toacă la cap cît e de bine şi excelent şi mişto, că-ncepi să te gîndeşti ce idiot ai fost că nu ţi-ai procurat scleroza asta mai de mult! Ce viaţă formidabilă aţi fi putut să aveţi împreună! Ce cuplu minunat aţi fi făcut, tu şi cu scleroza sau cancerul!

Şi cu vorbele astea el se lansează într-un mic dans de step surprinzător, şi încheie cu un „ta-tam!“ cu braţele larg desfăcute şi într-un genunchi, şi sudoarea curge rîuri-rîuri pe faţa lui, şi nici unul dintre spectatori nu e-n stare să-l aplaude. Oamenii îşi înghit saliva, îl privesc uluiţi.

— Hai-hai, ne continuăm drumul, sîntem pe şosea, şoferache şi sluga voastră credincioasă şi necredincioasă, fir-aş al dracului să fiu, cît de necredincios pot să fiu – încearcă să se ridice din genunchi, şi izbuteşte abia la a treia încercare: Ne e cald, ne simţim deshidrataţi, ne intră muşte-n ochi, în gură. Adevărul e că nu-i exact aşa cum v-am spus mai înainte, nu-mi amintesc prea des de călătoria asta, adică nu atunci cînd sînt treaz, numai aşa, uneori, îmi revin flashuri, geamul ferestrei şi cum îmi tremura pe el capul. Sau că vedeam cum şoferul îşi acoperă întruna dinţii cu buzele. Sau că-n tapiseria scaunului meu în jeep era o găurică, în care aproape tot drumul mi-am ţinut un deget, era burete, era moale, şi eu, n-aveţi decît să rîdeţi de mine, nu cunoscusem pîn-atunci materialul ăsta, la noi în casă erau saltele de paie, şi senzaţia de la burete îmi plăcea, şi toată călătoria am simţit că ăsta era un fel de material minune din altă lume, un material, cum să zic eu, nobil care te apără, şi-n clipa în care-o să scot degetul din gaură totul o să se prăbuşească dintr-odată asupra mea. Prostii dintr-astea mi-au rămas în cap de-acolo, pînă-n ziua de azi, şi cel mai des îmi apar imagini din călătoria asta în vise, şi-atunci ele mi se-arată în toată durata lor reală, şi e amuzant că asta mi se-ntîmplă aproape noapte de noapte, gîndiţi-vă numai ce plictiseală: Hei, operator! Filmul e ca-n cer, dar de ce nu-l schimbaţi din cînd în cînd?! Şi atunci şoferul, fără să mă privească, îmi aruncă deodată: Dar încă nu mi-ai spus cine…

Dovală îşi aţinteşte asupra noastră privirea lui uluită. Îşi întinde cu exagerare colţurile buzelor şi încearcă să ne silească să zîmbim şi noi o dată cu el. Nici unul dintre cei care se află în sală nu zîmbeşte. Îşi holbează şi mai mult ochii şi clipeşte cu repeziciune. Faţa lui e acum faţa unui bufon desăvîrşit. Dă din cap în sus şi-n jos de cîteva ori şi întreabă mişcîndu-şi doar buzele şi fără voce: Nu-i amuzant? Chiar nu-i? Gata? Nu mai sînt amuzant? Mi-am pierdut acel ceva definitiv? Capul îi cade în piept şi el poartă cu sine însuşi o scurtă convorbire fără cuvinte, cu gesturi şi cu grimase exagerate.

Şi pe urmă tace, nu se mai mişcă.

Femeia cea mărunţică ştie cumva înaintea tuturor ce urmează să se-ntîmple. Se crispează toată şi-şi acoperă faţa cu mîinile. Pumnul zboară atît de repede, că eu aproape că nu văd mîna. Aud numai clănţănitul dinţilor lovindu-se unii de alţii, şi pentru o clipă toată faţa lui se desprinde parcă de gît şi se mută alături. Ochelarii îi zboară pe podea.

Nu-şi schimbă expresia. Doar gîfîie de durere. Cu două degete îşi saltă colţurile gurii: Nici acum nu-i amuzant? Chiar deloc? Cei care stau în sală au îngheţat. Cei doi tineri în haine negre de motociclişti privesc, şi pielea feţei parcă le e întinsă înspre urechi şi urechile sînt ciulite, şi mie îmi vine să cred că ei ştiau că un asemenea moment va veni negreşit, şi că pentru momentul ăsta au venit.

El începe să zbiere, să răcnească: Nu şi nu? Şi nu şi nu şi nu? Se loveşte cu palmele întinse, cu degetele răşchirate, ţepene, se loveşte în obraji, în coaste, în burtă. Totul arată de parcă s-ar încăiera mai mulţi. În vălmăşagul de mădulare şi expresii recunosc trăsături ale feţei care i s-au perindat pe chip nu o dată în seara asta: el se contopeşte cu acela care-l bate. Se bate pe sine însuşi cu mîini care nu sînt ale lui.

Vijelia asta umană durează poate douăzeci de secunde. Încetează dintr-odată. Trupul lui, fără să se mişte, arată ca şi cum s-ar feri, ca şi cum s-ar îndepărta cu scîrbă de sine. După aceea ridică din umeri şi dă să plece de pe scenă prin uşa pe care a intrat la începutul serii. Păşeşte cu mişcări de marionetă, ridică sus genunchii, coatele despică aerul. La al treilea pas îşi striveşte ochelarii. Nu se opreşte, doar umerii i se înalţă pentru o clipă, şi din nou se lasă-n jos. E cu spatele spre noi, dar îmi pot imagina rînjetul lui de batjocură pentru că şi-a sfărîmat ochelarii, şi şoapta veninoasă: Idiotl.

Realizez că stă să iasă din scenă şi să ne lase cu povestea neterminată. Un picior şi jumătate de trup i-au dispărut de-acum dincolo de uşă, se opreşte. Jumătate din el mai e încă aici. Întoarce un pic faţa către noi, clipeşte în aşteptare, cu un zîmbet, cu implorare. Îmi îndrept imediat spatele şi rîd cu voce tare. Aud perfect cum se aude rîsul meu, şi cu toate astea rîd din nou. Mi se alătură şi alte rîsete, slabe, speriate, dar suficiente ca să-l aducă înapoi.

Vine spre noi ţopăind vesel, ca o fătucă într-un cîmp de flori, şi pe drum se