Trei tâmplari din Genişti, comandaţi de-un supraveghetor al lucrărilor de campanie au apărut agale într-un Kübel. I-au împroşcat cu noroi pe Pickelhauben şi pe ăi cu căşti şi ţilindre lustruite. Mai întâi, supraveghetorul a trebuit să facă o schiţă, temeinică şi la scară, în vreme ce procesiunea ţopăia pe deştele de la picioare, care începeau să îngheţe. Majoritatea îşi părăsiseră deja feţele de înmormântare şi arătau cât se poate de sictiriţi. Cu toate astea, a fost o înmormântare pe care n-aveau s-o uite niciodată.

Mi-au acoperit generalul cu o pătură. Părea atât de înfrigurat, aşa cum zăcea acolo pe lespedea de granit, în uniforma de paradă, fără manta! L-am salutat. Monoclul nostru a licărit şi-am avut impresia că sunt pocnit în ţeastă. Pesemne că generalul meu mort îmi dădea o poruncă.

În cele din urmă, supraveghetorul şi-a terminat planul şi tâmplarii s-au apucat să dreagă cutia de "pa şi pusi".

În vreme ce lăutarii de la Infanterie îi dădeau înainte cu tobele, generalul meu a fost pilotat înapoi spre ultimul său Cartier General, şi dintr-o dată mi-am dat seama ce-l nemulţumise. Uitasem să cânt! "O, drace!" mi-am zis şi-am luat-o la sănătoasa spre căpătâiul sicriului de stejar, unde fuseseră deja puse la loc sabia de onoare şi perniţa cu decoraţii.

M-am pus pe cântat, şi-am lălăit toate cele cinci versuri despre Moartea care goneşte pe-un armăsar negru. S-a stârnit niţică vâlvă. Până şi adunătura în pardesie din piele s-a tras mai aproape. Toată lumea se holba - căştile de tablă, pickelhauberii, jobenele de mătase şi voalurile negre. Îşi închipuiau c-am luat-o razna, dar, să fiu sincer, nu cred c-am cântat prea rău, chiar dacă eram învăluit într-un nor de şliboviţă şi mă cam legănam pe picioare.

Aghiotantul era gata să se repeadă asupra mea cu cicatricele sale mensur, dar am răzbătut cu bine prin cele cinci versuri. După ce-am terminat cu cântarea, am reuşit să amân următoarea înghiţitură de şliboviţă până ce voi fi salutat şi raportat înaintea sicriului deschis.

"Ordinul executat întocmai, Herr General, să trăiţi!" Am făcut apoi o jumătate de întoarcere într-o manieră cât se poate de regimentală şi l-am salutat pe aghiotantul cu cicatricele sale.

"Domnul să te aibă-n pază", i-am spus.

Ar fi trebuit să-i vedeţi mutra. Cicatricele îi şerpuiau ca o grămadă de ţipari. Pentru o clipă am avut impresia că mă va tăia în bucăţele cu sabia lui de paradă.

Pe urmă am şters-o în dosul unui gard viu şi-am luat o duşcă de şliboviţă ca să-mi revin.

Cântecelul meu a produs ceva stupoare în marea procesiune funebră. Puteam auzi limpede că se vorbeşte de mine. Fără-ndoială că datorită cântecului meu am trecut pe locul întâi.

"Îngro-paaa-rea!" a comandat şeful de Stat-Major, dar înainte ca geniştii să se apuce să lopăteze, un Oberst din Cartierul General s-a dus şi i-a şoptit ceva la ureche.

"Stai!" a urlat şeful Statului-Major. Geniştii au aruncat lopeţile de parc-ar fi fost incandescente. Fusese uitat salutul de onoare, şi iar a trebuit să fie scos generalul meu din groapă.

În scurt timp, totul era pregătit, cu excepţia soldaţilor care să tragă salva de onoare. Ăştia îşi luaseră tălpăşiţa şi plecaseră acasă. O ordonanţă a dat fuga la barăcile grenadierilor. După o lungă şi rece perioadă de aşteptare, şi-a făcut apariţia o patrulă comandată de-un Leutnant.

Au avut loc încă vreo câteva accidente minore. Un Gefreiter a căzut în groapă şi arma i s-a descărcat, rănind o doamnă voalată. A fost trimis şi el pe front. În cele din urmă, a trosnit o salvă, şi generalul meu a coborât în locul de veci. Geniştii au aruncat cu lopeţile toată mizeria de deasupra care cădea răpăind capacul sicriului.

"Pun pariu că generalul meu îşi închipuie că inamicul trage-n el", gândeam eu.

"Tată atotputernic! Veşnic Dumnezeu german! - scânceau popii militari. Noi, nemţii, suntem ai tăi în vecii vecilor. Amin!"

În cele din urmă, totul s-a terminat şi procesiunea a luat-o înapoi la papuc prin zăpada fleşcăită. Se gândeau acum cu toţii la o cafea fierbinte, la plăcinte calde şi la băutura care să le clătească tot amarul.

Câţiva dintre ei au alunecat în fund la coborâre, dar nimeni în afara celor în cauză n-a observat. Ceremonia funerară se terminase, iar pardesiele din piele se amestecară şi ele în alai pentru a sălta orice vorbăreţ ale cărui cuvinte necontrolate i-ar fi putut folosi inamicului. Nu voiau să se-ntoarcă în Admirai Schröder Strasse cu mâna goală.

Am salutat un arici german care se strecura peste nişte morminte. "Domnul să te aibă-n pază", i-am spus.

Doamne, cum mai ningea, şi cum se înteţise vântul! M-am fofilat printre ăi de la Servicii. Nimeni din Statul-Major nu voia să mă vadă. Eram un paria!

La ieşire am tras la "Răţoiul roşu" pentru a-mi uda niţel aparatul de cântat, şi, în timp ce aveam o discuţie de înaltă trădare cu crâşmarul, am înţeles deodată că generalul meu a dispărut de-a binelea din viaţa mea. Între noi totul se sfârşise. Nicicând nu-mi va mai freca ridichea pentru c-am spălat şi-am călcat steagul, sau pentru orice altceva între două plimbări cu maşina Statului-Major.

A doua zi am primit ordinul de deplasare. Aghiotantul mi l-a înmânat personal.

"Pe curând, Unteroffizier Martin", lătra el ipocrit, în vreme ce mă căţăram în camionul plin cu alţi candidaţi la moarte care-o făcuseră lată la înmormântarea generalului meu.

– Ţine-ne, Doamne, oftează Bătrânul, nu fiecare din noi are parte de-o asemenea ceremonie când dă ortu' popii pentru mult-iubitul Vaterland.

Sosesc scrisori şi uităm de înmormântarea generalului! Bătrânul primeşte trei. Nevastă-sa, Liselotte, a fost avansată conductoare-şefă de tramvai - o slujbă mai sigură, fiindcă în cazul raidurilor aeriene sunt mai multe adăposturi prin preajmă.

Un vatman obişnuit nu este întotdeauna aproape de un adăpost atunci când plouă cu bombe. Toată vorbăria cu privire la alarmele aeriene pornite din vreme e doar o propagandă. În general, sirenele nu se pornesc să urle decât dacă încep să cadă bombele şi, dat fiind felul în care se execută bombardamentele în ziua de azi, nu prea ai şanse să ajungi viu într-un adăpost. Cândva aruncau bombele la întâmplare, acum îşi aleg o zonă şi-o fac una cu pământul. Până şi şobolanii sunt exterminaţi. Heide descoperă