Încă ne avem unul pe celălalt, am zis. Era adevărat. Atunci de ce cuvintele mele sunau, chiar şi în propriile-mi urechi, aşa de indiferente?

  Atunci m-a sărutat ca şi cum, după ce făcusem această afirmaţie, lucrurile puteau reveni la normal. Dar echilibrul se schimbase. Mă simţeam diminuată, astfel că atunci când mă luă în braţe, strângându-mă la piept, eram doar o păpuşă. Nu puteam participa la dragostea pe care mi-o oferea.

  Nu-i pasă, mi-am zis în gând. Nu-i pasă deloc. Poate că îi place chiar. Nu ne mai aparţinem unul celuilalt. Acum numai eu îi aparţin lui.

  O afirmaţie nedemnă, nedreaptă, neadevărată. Dar aşa s-a întâmplat.

  Aşa că, Luke, ceea ce vreau să te întreb acum, ce trebuie să ştiu, este: Aveam dreptate? Pentru că n-am vorbit niciodată despre asta. La vremea când am fi putut, mi-a fost teamă. Nu mi-aş fi putut îngădui să te pierd.

  Capitolul douăzeci şi nouă.

  Sunt în biroul Comandantului. El stă la birou, iar eu stau vizavi, în scaunul clientului, de parcă aş fi la bancă, venită să negociez un împrumut important. Dar în afară de poziţia pe care o am în cameră, atmosfera e total lipsită de formalism. Nu mai stau dreaptă şi rigidă pe scaun, cu picioarele strânse unul lângă altul şi privirea de parcă aş da salutul militar. Sunt relaxată, mă simt chiar confortabil. Mi-am scos pantofii şi stau cu picioarele sub mine, e adevărat că sunt total acoperite de falduri de fustă roşie, dar totuşi îndoite sub mine ca la un foc de tabără sau la un picnic în vremurile de odinioară. Dacă ar arde focul în cămin, s-ar reflecta în suprafeţele lustruite din jur, iar feţele noastre ar licări plăcut în lumina lui. În închipuirea mea, adaug lumina focului.

  În ceea ce-l priveşte pe Comandant, are o ţinută cât se poate de lejeră. Şi-a scos haina şi ţine coatele pe masă. Nu-i lipseşte decât o scobitoare în colţul gurii ca să arate ca o reclamă pentru democraţia rurală dintr-o gravură veche. Dintr-o carte murdărită de muşte, arsă de mult acum.

  Pătrăţelele de pe tăbliţa din faţa mea sunt aproape pline. Suntem la penultimul joc din seara asta. Zdrahon, citesc eu, un cuvânt bun, cu z, care e rar.

  — Ce cuvânt e ăsta? întreabă Comandantul.

  — Îl putem căuta în dicţionar, răspund eu. E arhaic.

  — Te cred pe cuvânt, zice el. Zâmbeşte. Îi place atunci când mă disting sau dovedesc precocitate ca un căţel atent, cu urechile ciulite şi dornic să-şi arate talentele. Mă lăfăi în cuvintele lui aprobatoare ca într-o baie caldă. Nu simt la el acea animozitate pe care o simţeam la bărbaţi, chiar la Luke uneori. Sunt sigură că nu zice „târfa” în sinea lui. Are o atitudine de-a dreptul de tătic. Îi place ideea că mă distrez şi într-adevăr mă distrez, mă distrez.

  Calculează cu îndemânare scorul final pe computerul lui de buzunar.

  — Ai câştigat de la distanţă, zice. Îl suspectez că a trişat ca să mă flateze, să mă binedispună. Dar de ce? Nu ştiu răspunsul. Ce are de câştigat cu un astfel de răsfăţ? Trebuie să fie ceva.

  Se lăsă pe spate, împreunându-şi vârfurile degetelor, un gest ce mi-a devenit familiar. Avem deja un întreg repertoriu de asemenea gesturi familiare. Mă priveşte, nu nebinevoitor, dar cu curiozitate, de parcă aş fi o enigmă de dezlegat.

  — Ce ţi-ar plăcea să citeşti astă-seară? întrebă el. Şi asta este o întrebare din repertoriu. Până acum am parcurs o revistă Mademoiselle, un număr vechi, din anii optzeci, din Esquire, un număr din Ms, o revistă de care îmi amintesc vag că se afla prin diversele apartamente în care locuiam cu mama în adolescenţă, şi un număr din Reader’s Digest. Are chiar şi romane. Am citit unul de Raymond Chandler şi acum am ajuns la jumătatea cărţii Timpuri grele de Charles Dickens. Când am ocazia, citesc repede, cu voracitate, aproape pe nerăsuflate, încercând să-mi fixez în minte cât mai multe cu putinţă pentru perioada de lungă foamete care urmează. Dacă lectura ar fi mâncare, aş avea lăcomia celui mort de foame; dacă ar fi amor, ar fi ca un act rapid, pe furiş, în picioare, undeva pe o alee.

  În timp ce citesc, Comandantul stă şi mă priveşte, fără să vorbească, dar şi fără să-şi dezlipească ochii de la mine. Acest privit mi se pare un act curios de sexual, mă simt ca dezbrăcată. Regret că nu se întoarce cu spatele, că nu se plimbă prin încăpere, că nu citeşte şi el ceva. Atunci aş putea să fiu mai relaxată, să nu mă grăbesc. Dar aşa, această lectură ilicită îmi pare un fel de spectacol.

  — Cred că aş prefera pur şi simplu să stăm de vorbă, zic eu, spre propria mea surpriză.

  Zâmbeşte din nou. Nu pare surprins. Poate că aştepta această replică mai de mult, sau ceva asemănător.

  — O, exclamă el. Despre ce ai vrea să stai de vorbă?

  Ezit.

  — Despre orice, cred. Ei bine, despre tine, de exemplu.

  — Despre mine? continuă să zâmbească. O, nu sunt multe de spus despre mine. Nu sunt decât un tip obişnuit.

  Falsitatea acestei afirmaţii, chiar falsitatea expresiei „tip”, îmi dă brusc de gândit. Tipii obişnuiţi nu devin Comandanţi.

  Sigur că eşti foarte bun într-un domeniu.

  Ştiu că-i sugerez ce să-mi răspundă, că-i cânt în strună ca să-i dezleg limba, îmi face scârbă ce fac. Dar suntem într-un duel verbal. Dacă nu vorbeşte el, atunci o să vorbesc eu. Ştiu treaba asta, că simt cum mi se îngrămădesc cuvintele pe limbă: e atât de multă vreme de când n-am mai stat într-adevăr de vorbă cu cineva. Lapidarul schimb de cuvinte cu Ofglen la plimbarea de azi nu contează; dar a fost o aţâţare, un preludiu. După uşurarea adusă chiar de o conversaţie atât de scurtă, vreau mai mult.