Dacă eu voi fi cea care vorbeşte, o să spun ceva ce nu trebuie, o să mă trădez cu ceva. Simt că vine, că o să mă dau de gol. Nu vreau ca el să ştie prea multe.

  — O, la început am lucrat în domeniul sondării pieţei, zice el cu modestie. După aia, am intrat într-un domeniu adiacent.

  Mă izbeşte faptul că, deşi ştiu că e Comandant, nu ştiu ce comandă. Ce controlează, ce specialitate are, cum se zicea pe vremuri. Titlul nu specifică.

  — O, zic eu, încercând să par că am înţeles.

  — S-ar putea spune că sunt un fel de «om de ştiinţă», zice el. „Cu anumite limite, desigur”.

  După asta nu mai zice nimic o vreme, şi nici eu. Încercăm să vedem care poate tăcea mai mult.

  Eu sunt prima care nu mai rezist.

  — Poate mi-ai putea spune o chestie la care m-am tot gândit.

  Arată interes.

  — Şi ce anume?

  Ştiu că intru pe un teren periculos, dar nu mă pot opri.

  — E o expresie pe care mi-o amintesc de undeva. Mai bine să nu spun de unde. Cred că e în latineşte, şi m-am gândit că poate… Ştiu că are un dicţionar latin. Are mai multe feluri de dicţionare pe raftul de sus din stânga căminului.

  Spune-mi-o, continuă el.

  Detaşat, dar parcă mai alert, sau mi se pare mie?

  — Nolite te bastardes carborundorum, zic eu.

  — Ce?! exclamă el.

  Nu am pronunţat ca lumea. Nu ştiu cum.

  — Aş putea să spun literă cu literă, zic eu. Sau s-o scriu.

  Şovăie la această idee nouă. Poate că nu-şi mai aminteşte că ştiu să scriu. N-am ţinut niciodată un stilou sau un creion în mână în camera asta, nici măcar ca să adun rezultatele. Femeile nu pot face adunări, a zis el o dată în glumă. Când l-am întrebat ce voia să spună, mi-a spus: Pentru ele unu şi cu unu şi cu unu şi cu unu nu fac patru.

  Da’ cât fac? am întrebat eu, aşteptând să răspundă cinci sau trei.

  Pur şi simplu unu şi cu unu şi cu unu şi cu unu, a zis.

  Dar acum îmi răspunde:

  — Bine, şi împinge pixul lui cu tuş către mine peste birou aproape sfidător, ca şi cum ar fi răspuns unei provocări. Caut cu privirea ceva pe care să scriu şi îmi dă caietul cu evidenţa rezultatelor, un blocnotes de birou cu un cerc cu faţă zâmbitoare imprimat sus la mijlocul paginii. Încă se mai fabrică astfel de lucruri.

  Scriu fraza atent, cu litere de tipar, copiind imaginea mea mentală a inscripţiei din interiorul dulapului meu în perete. Nolite te bastardes carborundorum. Aici, în acest context, nu sună nici a rugăciune, nici a ordin, ci a tristă şi abandonată mâzgăleală cu grafit. Între degete, pixul e sensibil, aproape viu, îi simt puterea, puterea cuvintelor pe care le conţine. Stiloul înseamnă Invidie, spunea Mătuşa Lydia, citând un alt moto al Centrului, care ne prevenea să nu râvnim asemenea obiecte. Şi aveau dreptate, înseamnă într-adevăr invidie. Mă roade invidia când îl ţin în mână. Îl invidiez pe Comandant pentru stiloul lui. E şi ăsta încă un obiect pe care aş dori să-l fur.

  Comandantul ia foaia cu cercul zâmbitor şi se uită la ea. Apoi începe să râdă şi nu cumva roşeşte?

  — Nu e latină adevărată, zise. E doar o glumă.

  — O glumă? întreb eu nedumerită. Nu poate fi doar o glumă. Doar n-am riscat atât încercând să aflu adevărul, pentru o simplă glumă? Ce fel de glumă?

  — Ştii cum sunt şcolarii, zise el. Râsul lui sună nostalgic, îmi dau seama, un râs indulgent faţă de copilul de altădată. Se ridică în picioare şi traversează camera spre bibliotecă şi scoase din raft o carte din tezaur, dar nu dicţionarul. E o carte veche, pare un manual pătat de cerneală şi cu colţurile îndoite. Înainte de a mi-l arăta, îl răsfoieşte cu un aer contemplativ, de aducere-aminte; apoi zice: Uite, şi o aşază deschisă pe biroul din faţa mea.

  Mai întâi văd o ilustraţie: Venus din Milo într-o poză alb-negru, cu mustăţi şi un sutien negru şi cu păr la subsuori, adăugate neîndemânatic. Pe pagina opusă este Coloseumul din Roma cu titlul în englezeşte şi cu o conjugare dedesubt: sum es est, sumus estis sunt32.

  — Acolo, îmi arată el şi văd inscripţia pe margine, scrisă cu aceeaşi cerneală cu care era desenat părul pe Venus. Nolite te bastardes carborundorum. E cam greu de explicat de ce e nostimă, dacă nu ştii latineşte, zise el. Aveam obiceiul să scriem tot soiul de astfel de chestii. Nu ştiu de unde le luam, poate de la băieţii mai mari. Uitând şi de mine şi de sine, întoarce paginile. Uită-te la asta, zise. Ilustraţia este intitulată Sabinele şi pe margine e mâzgălită: pim pis pit, pimus pistis pants33. Mai era una, zice. Cim, cis, cit…34 Se opreşte revenind în prezent, jenat. Surâde din nou, de data asta cu o mică grimasă. Mi-l închipui cu pistrui şi freză linsă. În acest moment aproape că mi-e simpatic.

  — Dar ce însemna? întreb eu.

  — Care din ele? zice el. Oh, însemna: Nu-i lăsa pe nemernici să te nimicească. Cred că ne socoteam foarte isteţi pe atunci.

  Mă forţez să zâmbesc, dar acum văd totul. Înţeleg de ce a scris ea inscripţia pe peretele dulapului, dar înţeleg şi că a învăţat-o aici, în camera asta. Unde altundeva? Ea n-a fost niciodată şcolar. A învăţat-o de la el, în altă perioadă de amintiri din copilărie, când şi-au făcut confidenţe unul altuia. Deci n-am fost eu prima care a pătruns în tăcerea lui, care a jucat jocuri lingvistice pentru copii cu el.

  — Ce s-a întâmplat cu ea? întreb eu.

  Replica lui vine aproape imediat.

  — Ai cunoscut-o cumva?

  — Într-un fel,