— S-a spânzurat, zice el îngândurat, nu trist. De aceea am scos lampa din camera ta. Face o pauză. Serena a aflat, adaugă, ca şi cum ar fi o explicaţie. Şi este.

  Dacă-ţi moare câinele, ia-ţi altul.

  — Cu ce? întreb eu.

  Nu vrea să-mi dea idei.

  — Are vreo importanţă? zice. Sfâşiind cearşaful, îmi închipui. Şi eu m-am gândit la diverse posibilităţi.

  — Cora a găsit-o, nu? întreb eu. De-aia a scos ţipătul.

  — Da, zice el. Sărmana de ea. Se referă la Cora.

  — Poate că nu ar mai trebui să vin aici, zic eu.

  — Credeam că-ţi face plăcere, zice el pe un ton uşor, dar privindu-mă totuşi ţintă, cu ochi strălucitori. Dacă n-aş şti că nu-i aşa, aş putea crede că-i vorba de frică. Tare aş vrea să fie aşa.

  — Vrei să am o viaţă suportabilă, zic eu. Nu e o întrebare, ci o afirmaţie directă, plată şi fără dimensiuni. Dacă viaţa mea e suportabilă, atunci poate că ceea ce fac ei e bine până la urmă.

  — Da, zice. E dorinţa mea. Aş prefera.

  — Bine, zic. Situaţia s-a schimbat. Acum îl ţin cu ceva în şah. Şi anume, cu posibilitatea morţii mele. Îl am la mână cu sentimentul vinovăţiei. În sfârşit.

  — Ce ai vrea? întreabă el, cu acelaşi ton uşor ca şi când ar fi vorba doar de o tranzacţie bănească, şi încă una minoră: bomboane, ţigări.

  — Adică, în afară de loţiunea pentru mâini, zic eu.

  — În afară de loţiunea pentru mâini, încuviinţează el.

  — Aş vrea… zic. Aş vrea să ştiu. Sună nehotărât, chiar stupid, îmi iese din gură fără să mă gândesc.

  — Să ştii, ce? întreabă el.

  — Tot ce e de ştiut, zic eu, dar sună prea neserios. Ce se întâmplă.

  XI. NOAPTE.

  Capitolul treizeci.

  E la căderea nopţii. Oare de ce noaptea cade şi nu se revarsă ca zorile? Totuşi, dacă priveşti spre răsărit în asfinţit, vezi că noaptea se revarsă, vine tot de jos în sus şi nu cade; întunericul se înalţă spre cer de pe linia orizontului, asemeni unui soare negru acoperit de nori. Asemeni fumului de la un foc ce nu se vede, o linie de foc sub linia orizontului, tufişuri care ard sau un oraş în flăcări. Poate că noaptea cade pentru că e grea, ca o cortină groasă trasă peste ochi. O pătură de lână. Tare aş vrea să pot vedea mai bine în întuneric.

  Deci, a căzut noaptea. O simt apăsându-mă ca o lespede. Nici o adiere. Stau la fereastra parţial deschisă cu perdelele trase, căci nu e nimeni afară să mă vadă în cămaşă de noapte, care oricum are mâneci lungi chiar vara, ca să ne ferească de ispita propriei noastre cărni, să ne împiedice să ne autoîmbrăţişăm cu braţele goale. Nimic nu mişcă în lumina lunii şi a reflectoarelor. Din grădină se ridică valuri de parfum îmbătător, ca valurile de căldură dintr-un trup dogoritor; probabil că vin de la flori de noapte. Aproape că le pot vedea: radiaţii unduind sau sclipind pe asfaltul şoselei la amiază.

  Jos, pe pajişte, din pata de întuneric de sub salcie, se desprinde o siluetă şi traversează partea luminată, urmărită pas cu pas pe propria-i umbră prelungă. E oare Nick sau altcineva, cineva fără importanţă? Se opreşte, priveşte în sus la fereastra mea şi îi văd ovalul alb al feţei. E Nick. Ne uităm unul la altul. Nu am un trandafir pe care să i-l arunc, iar el nu are lăută. Dar ne mistuie aceeaşi foame.

  E adevărat ce a spus Comandantul. Unu şi cu unu şi cu unu şi cu unu nu fac patru. Fiecare îşi păstrează unicitatea lui, nu ai cum să-i aduni. Nu se pot schimba între ei. Nu se pot înlocui unul cu altul. Nick cu Luke sau Luke cu Nick. S-ar cuveni nu se aplică în cazul ăsta.

  Nu-ţi poţi controla sentimentele, a zis Moira o dată, dar îţi poţi controla purtarea.

  Ceea ce e foarte bine.

  Contextul e totul; sau să fii copt? Fie una, fie cealaltă.

  În seara dinainte de a pleca de acasă ultima oară, mă plimbam prin odăi. Nu era împachetat nimic, că nu luam prea multe cu noi şi nu ne puteam permite nici pe atunci să dăm câtuşi de puţin impresia că plecăm. Aşa că treceam dintr-o încăpere în alta, uitându-mă în jur, în felul în care aranjaserăm lucrurile, cum ne aranjaserăm viaţa. Mă gândeam că o să-mi pot aminti după aceea cum arătaseră.

  Luke era în camera de zi. Mă luă în braţe. Amândoi eram foarte nenorociţi. Cum să ştim că eram de fapt fericiţi, chiar şi atunci? Pentru că ne puteam strânge în braţe, cel puţin.

  Pisica, a zis el.

  Pisica? am întrebat eu, cu faţa în puloverul lui de lână.

  Nu o putem lăsa aici.

  Nu mă gândisem la pisică. Niciunul din noi nu se gândise. Ne hotărâserăm brusc, apoi avuseserăm o mulţime de planuri de făcut. Probabil că amândoi crezuserăm că o luăm cu noi. Dar nu puteam, nu iei cu tine pisica într-o excursie de o zi peste graniţă.

  De ce nu afară? am zis eu. O putem lăsa afară.

  O să dea târcoale şi o să miorlăie la uşă. O să se observe că am plecat.

  Am putea-o lăsa cuiva, am zis. Unuia dintre vecini. Cum mi-au ieşit cuvintele din gură, mi-am şi dat seama ce idee prostească ar fi.

  O să am eu grijă de asta, zise Luke. Şi pentru că nu a zis de ea, am înţeles că o s-o omoare. Aşa trebuie să faci înainte de a ucide. Să faci situaţia impersonală. Ţi-o faci aşa întâi în minte, apoi o transformi în realitate. Deci aşa procedează ei, mi-am zis. Mi se pare că doar atunci mi-am dat seama.

  Luke