a găsit pisica: se ascundea sub patul nostru. Animalele simt. A dus-o în garaj. Nu ştiu ce a făcut şi nu l-am întrebat niciodată. Eu am stat în camera de zi, cu mâinile în poală. Ar fi trebuit să mă duc cu el, să îmi asum şi eu acea mică responsabilitate. Cel puţin ar fi trebuit să-l întreb după aceea, ca să nu trebuiască s-o poarte singur; pentru că acel mic sacrificiu care punea capăt unei afecţiuni fusese făcut şi de dragul meu.

  E unul din lucrurile la care te forţează ei: să-ţi ucizi sentimentele.

  Inutil, după cum s-a dovedit. Mă întreb cine i-a informat. Poate că a fost vreun vecin care ne-a văzut plecând dimineaţa cu maşina din faţa casei şi a intuit ce făceam şi ne-a turnat, ca să-şi mai adauge o stea la epoleţi. Poate că a fost tipul care ne-a făcut rost de paşapoarte; de ce să nu fie plătit de două ori? Poate că aveau chiar un om infiltrat printre falsificatori, o reţea pentru cei imprudenţi. Ochii lui Dumnezeu se află peste tot pe pământ.

  Pentru că erau pregătiţi, ne aşteptau. Momentul trădării e cel mai groaznic, momentul când ştii fără nici o îndoială că ai fost trădat: că o altă fiinţă omenească ţi-a dorit până într-atât răul.

  A fost ca şi când ne-am fi aflat într-un lift cu cablurile tăiate. Cazi, cazi şi nu ştii când o să te zdrobeşti.

  Încerc să mi-i aduc în faţa ochilor de oriunde ar fi, ca să-mi fac curaj. Am nevoie să-mi amintesc chipurile lor. Încerc să le reţin imaginea, asemeni unei poze dintr-un album. Dar nu stau pe loc, ci se mişcă, îmi zâmbesc şi dispar, trăsăturile lor se văluresc de parcă ar arde fotografia; îi mănâncă negreala. O licărire, o imagine scurtă ca de televizor; o lucire, o geană de lumină, un joc de electroni, apoi din nou un chip, chipuri. Dar dispar, deşi îmi întind braţele spre ele, îmi scapă ca nişte năluci la apariţia zorilor. Se duc de unde au venit, unde or fi. Rămâneţi cu mine, aş vrea să le spun. Dar nu vor.

  E vina mea. Uit prea multe.

  În seara asta o să-mi spun rugăciunea.

  Nu în genunchi la piciorul patului, cu genunchii pe podeaua tare, de lemn, a sălii de gimnastică, în timp ce Mătuşa Elizabeth stă lângă uşa dublă, cu bastonul electric pentru vite la cingătoare, iar Mătuşa Lydia merge cu paşi mari printre şirurile de femei îngenuncheate, în cămăşi de noapte, lovindu-ne uşor pe spinare, sau la tălpi, sau peste fund, sau peste braţe; doar o atingere sau împunsături cu indicatorul ei de lemn, dacă ne pleoştim sau ne cocoşăm. Vrea să stăm cu capetele aplecate exact cât trebuie, cu tălpile lipite şi degetele întinse, cu coatele formând unghiul reglementar. Interesul ei era în parte estetic: îi plăcea cum arătăm. Voia să arătăm ca o efigie de pe un mormânt anglo-saxon; sau ca îngerii de pe felicitările de Crăciun, un regiment înveşmântat în robe pure. Dar ea cunoştea şi valoarea spirituală a rigidităţii corporale, a muşchilor încordaţi: puţină durere purifică mintea, ne repeta ea.

  Ne rugam să fim goale ca nişte receptacule, ca să fim demne de a primi: har, dragoste, spirit de sacrificiu, sămânţă şi prunci.

  O, Doamne, Împărat al Universului, îţi mulţumesc că nu m-ai făcut bărbat.

  O, Doamne, anihilează-mi identitatea. Dă-mi rod. Umileşte-mi carnea, ca să mă pot înmulţi. Dă-mi împlinire.

  Unele erau cuprinse de fervoare. Extazul înjosirii. Unele gemeau şi plângeau.

  N-are rost să te dai în spectacol, Janine, zicea Mătuşa Lydia.

  Mă rog unde mă aflu, aşezată lângă fereastră, privind afară prin perdea la grădina goală. Nici măcar nu închid ochii. Acolo afară, sau în capul meu, e tot atâta întuneric. Sau lumină.

  Doamne, Dumnezeule. Carele eşti în Împărăţia Cerurilor, care e lăuntrică.

  Aş vrea să-mi spui Numele Tău, adevăratul nume vreau să spun. Dar pot foarte bine să-ţi spun doar Tu.

  Îmi pare tare rău că nu ştiu ce pui la cale. Dar orice ar fi, te rog, ajută-mă să rămân teafără. Deşi, poate că nu e înfăptuirea ta. Nu cred nici o clipă că ceea ce se petrece acolo, afară, e ceea ce ai avut tu în gând.

  Am destulă pâine zilnică, aşa că n-o să-mi pierd timpul cu asta. Nu reprezintă principala problemă. Problema e s-o împingi pe gât fără să te-neci.

  Ajungem acum la iertare. Nu-ţi face griji cu iertarea mea acum. Sunt alte lucruri mai importante. De exemplu: ţine-i teferi pe ceilalţi, dacă mai sunt teferi. Nu-i lăsa să sufere prea mult. Dacă trebuie să moară, fă să fie o moarte rapidă. Poate că le oferi Împărăţia Cerurilor. Pentru asta avem nevoie de Tine. Iadul ni-l putem face singuri.

  Cred că ar trebui să spun: iartă pe cine a creat situaţia de acum şi ceea ce fac ei în momentul de faţă. O să încerc, dar nu e uşor.

  Următorul punct e ispita. La Centru, ispita însemna orice nu era mâncare şi somn. Să ştii reprezenta o ispită. Ceea ce nu ştii nu te poate ispiti, spunea Mătuşa Lydia.

  Poate că nici nu vreau cu adevărat să ştiu ce se petrece. Poate că aş prefera să nu ştiu. Poate că nu aş putea suporta să ştiu. Prăbuşirea a fost de la inocenţă la cunoaştere.

  Mă gândesc prea mult la candelabru, deşi nu mai e acolo acum. Dar s-ar putea folosi un cârlig în dulap. M-am gândit la toate posibilităţile. Tot ce ai de făcut după ce te-ai legat ar fi să te laşi cu toată greutatea înainte şi să nu te zbaţi.

  Şi ne apără de cel viclean.

  Aşadar există Împărăţia şi puterea şi mărirea. Dar îţi trebuie multă tărie ca să poţi crede în ele în acest moment. Însă o să încerc oricum. Cu Speranţă, cum se scrie pe pietrele de mormânt.

  Probabil că te simţi sfâşiat. Bănuiesc că nu e