Dacă aş fi în locul tău, m-aş fi săturat. Cred că mi-ar fi chiar silă. Cred că asta-i diferenţa dintre noi.

  Mă simt lipsită de realitate când îţi vorbesc astfel.

  Mă simt ca şi când aş vorbi unui perete. Tare aş vrea să-mi răspunzi. Mă simt atât de singură.

  Complet singură lângă telefon. Doar că nu pot folosi telefonul. Şi dacă aş putea, cui i-aş putea telefona?

  O, Doamne. Nu e o glumă. O, Doamne, Doamne Dumnezeule. Cum pot să mai trăiesc?

  XII. LA JEZEBEL.

  Capitolul treizeci şi unu.

  În fiecare seară când mă culc îmi spun: Mâine dimineaţă o să mă trezesc în casa mea şi totul o să fie cum a fost.

  Dar nici în dimineaţa asta nu s-a întâmplat aşa.

  Mă îmbrac, îmi pun îmbrăcămintea de vară, căci e încă vară; timpul pare că s-a oprit, că vara nu mai trece. E iulie: zilele sunt înăbuşitoare, iar nopţile ca de saună, nu poţi dormi. Ţin neapărat să nu pierd socoteala. Ar trebui să scrijelesc câte un semn pe perete în fiecare zi şi să le unesc cu o linie când se fac şapte. Dar ce rost ar avea, eu nu îndeplinesc o condamnare la închisoare; aici timpului nu i se poate pune capăt. Oricum, nu trebuie decât să întreb ca să aflu ce zi e. Ieri a fost 4 iulie, care era pe vremuri Ziua Independenţei, înainte ca s-o desfiinţeze. Întâi septembrie va fi Ziua Muncii35, pe asta au păstrat-o. Deşi nu avea pe vremuri nimic de-a face cu mamele.

  Dar ştiu ce zi e după lună. Timp lunar, nu solar.

  Mă aplec să mă închei la pantofii mei roşii; mai uşori la vremea asta, cu crăpături discrete, deşi nici nu aduc cu îndrăzneţele sandale de altădată. Fac un efort când mă aplec; în ciuda exerciţiilor, simt că trupul îmi înţepeneşte treptat, că refuză să mă asculte. Aşa îmi închipuiam odinioară că mă voi simţi când voi fi foarte bătrână. Simt că şi merg ca o bătrână: gârbovită, cu spinarea încovoiată ca un semn de întrebare, cu calciul topit din oasele poroase precum calcarul. Când eram mai tânără şi îmi imaginam cum e să fii bătrân, îmi spuneam: poate că apreciezi mai mult anumite lucruri când nu mai ai mulţi ani înainte. Dar uitam să pun la socoteală energia scăzută. În unele zile apreciez într-adevăr unele lucruri mai mult – ouăle, florile – dar pe urmă zic că sufăr doar de un atac de sentimentalism, ca şi cum creierul meu ar folosi culori pastel Tehnicolor, ca cele de pe ilustratele cu frumoase apusuri de soare care se făceau în mari cantităţi în California. Inimi poleite. Pericolul e să vezi totul cenuşiu.

  Mi-ar plăcea ca Luke să fie cu mine aici, în dormitorul meu, în timp ce mă îmbrac, ca să mă cert cu el. E absurd, dar asta doresc. O ceartă: cine să pună vasele în maşina de spălat, sau al cui e rândul să sorteze rufele murdare sau să spele toaleta; aşa, o treabă zilnică şi neimportantă în marea schemă a lucrurilor. Am putea chiar să ne certăm pe tema asta: ce-i important sau neimportant. Ce lux ar fi. Nu că ne certam des. Acum compun în minte scenarii întregi de certuri şi împăcarea ce urmează după aia.

  Stau pe fotoliu; coroniţa de pe tavan îmi pluteşte deasupra capului ca o aureolă îngheţată, ca un zero. O gaură în spaţiu unde a explodat o stea. Un cerc în apă, unde a fost aruncată o piatră. Aştept să se deruleze ziua, să se învârtească pământul în conformitate cu faţa rotundă a ornicului implacabil. Zile geometrice care se rotesc şi se rotesc, lin, ca unse. Cu broboane de sudoare deasupra buzei de sus, aştept să sosească inevitabilul ou care va fi călduţ ca şi camera şi va avea o peliculă verde pe gălbenuş şi va avea un vag gust de sulf.

  În aceeaşi zi, mai târziu, cu Ofglen la plimbarea de după târguieli.

  Mergem la biserică şi ne uităm la morminte, ca de obicei. Apoi la Zid. Azi atârnă doar două cadavre: un catolic, dar nu un preot, cu o placardă pe care e o cruce cu susul în jos, iar altul dintr-o altă sectă, pe care n-o recunosc. Cadavrul e însemnat doar cu un I roşu. Nu înseamnă Iudeu, lor li se pun stele galbene. Oricum n-au fost mulţi evrei. Au fost declaraţi Fiii lui Iacob şi, deci, o categorie specială şi li s-a dat de ales. Au putut fie să se convertească, fie să emigreze în Israel. O mulţime au emigrat dacă ar fi să crezi ştirile. Am văzut la televizor un vapor întreg cu ei aplecându-se peste parapet, purtând haine şi pălării negre şi bărbi negre şi încercând să arate cât mai mult a evrei, în costume pescuite din trecut, femeile purtând şaluri pe cap, zâmbind şi făcând cu mâna, puţin cam ţepene, e drept, ca şi cum ar fi pozat; şi o altă imagine cu cei mai bogaţi, făcând coadă la avion. Ofglen spune că şi alţi oameni au ieşit din ţară în felul ăsta, pretinzând că sunt evrei, dar nu era uşor din cauza testelor pe care ţi le dădeau şi pe care acum le-au înăsprit.

  Totuşi nu eşti spânzurat numai pentru că eşti evreu. Te spânzură dacă eşti un evreu turbulent care nu vrea să aleagă. Sau care doar a pretins că s-a convertit. A fost şi asta la televizor; după raidurile de noapte, mormane de obiecte evreieşti păstrate în taină, scoase de sub pături: cărţile sfinte, talăsuri36, Mogen Davide37. Iar posesorii lor, cu chipuri neiertătoare şi nepocăite, puşi la zid în dormitoarele lor de către Ochi, în timp ce vocea întristată a crainicului se aude făcând comentarii despre perfidia şi nerecunoştinţa lor.

  Deci I nu e de la Iudeu. De la ce ar putea fi? Martorii lui Iehova? Iezuit? Orice ar reprezenta, el e la fel de mort ca