După ritualul acestei opriri, ne continuăm drumul îndreptându-ne ca de obicei spre un loc deschis, unde să putem sta de vorbă traversându-l. Dacă asta se poate numi a sta de vorbă, aceste şoapte trunchiate, rostite prin pâlniile aripilor noastre albe. Vorbire amputată.

  Nu putem sta mult în nici un loc, că ne ridică.

  Azi o cotim în direcţia opusă Pergamentelor pentru suflet, unde e un fel de parc cu o clădire mare, într-un stil ornat victorian târziu, cu vitralii. Se numea pe vremuri Monumentul eroilor, deşi n-am ştiut niciodată despre ce eroi era vorba. Oricum, nişte morţi.

  Moira mi-a spus o dată că acolo mâncau studenţii de la universitate la început. Dacă intra acolo o femeie, aruncau cu chifle în ea, îmi zise ea.

  De ce? am întrebat eu. Moira a devenit cu anii tot mai versată în astfel de anecdote. Nu prea îmi plăcea acest fel de a purta pică pentru trecut.

  Ca s-o facă să iasă afară, a zis Moira.

  Poate că era mai degrabă ca atunci când arunci cu alune în elefanţi, am răspuns eu.

  Moira a râs; avea întotdeauna capacitatea să râdă. Monştri exotici, a zis ea.

  Ne-am oprit şi ne uităm la clădirea asta care seamănă foarte tare ca formă cu o biserică, mai mult cu o catedrală. Ofglen zice:

  — Am auzit că aici îşi ţin Ochii banchetele.

  — Cine ţi-a spus? întreb eu. Nu e nimeni în preajmă aşa că putem vorbi mai în voie, dar din obişnuinţă vorbim cu vocea scăzută.

  — Telefonul fără fir, răspunde ea. Face o pauză, se uită pieziş la mine. Eu văd doar o pată albă estompată în timp ce i se mişcă aripile. Există o parolă, zice ea.

  — O parolă? întreb eu. Pentru ce?

  — Ca să ştii, zice ea, cine e şi cine nu e.

  Deşi nu văd la ce-mi foloseşte să ştiu, întreb:

  — Care e?

  — Mayday, zice. Te-am încercat cu ea o dată.

  — Mayday, repet eu. Îmi amintesc ziua aceea. M’aidez.

  — Nu o folosi decât dacă e nevoie, zice Ofglen. Nu e bine pentru noi să ştim despre prea multe din restul reţelei. În caz că te prinde.

  Îmi vine greu să cred în şuşotelile astea, în dezvăluirile astea, deşi întotdeauna cred la momentul respectiv. După aia îmi par totuşi improbabile, chiar copilăreşti, un amuzament ca un club de fete sau secretele de la şcoală. Sau ca romanele de spionaj pe care le citeam la sfârşitul săptămânii în loc să-mi termin temele, sau ca filmele de noapte de la televiziune. Parole, lucruri ce nu pot fi divulgate, oameni cu identităţi secrete, legături întunecate; nu asta mi se pare că ar trebui să fie adevărata formă a lumii. Dar aşa-mi fac eu iluzii, sechele ale unei anumite versiuni a realităţii pe care am învăţat-o odinioară.

  Şi reţele. Activitatea în reţea era una din vechile expresii favorite ale mamei, jargon mucegăit din ani apuşi. Chiar când trecuse de şaizeci de ani, avea o activitate pe care o denumea aşa, deşi, pe cât îmi puteam eu da seama, nu însemna altceva decât că lua masa cu altă femeie.

  Mă despart de Ofglen la colţ.

  — Pe curând, zice ea.

  Se îndepărtează alunecând uşor pe trotuar, iar eu o iau pe alee, spre casă. Uite-l pe Nick, cu şapca într-o parte. Azi nici măcar nu se uită la mine. Totuşi, pesemne că m-a aşteptat, ca să-mi transmită mesajul său tăcut, căci imediat ce ştie că l-am văzut, mai dă un lustru final Whirlwind-ului cu pielea de căprioară şi se îndreaptă cu pas vioi spre uşa garajului.

  Merg pe cărarea de pietriş mărginită de pătratele de iarbă ale pajiştii. Serena Joy e aşezată sub salcie pe scaunul ei, cu bastonul proptit lângă braţ. Rochia ei e din bumbac apretat şi răcoros. De un albastru pastel, nu roşie ca a mea care absoarbe căldura şi ia foc cu ea în acelaşi timp. Croşetează, cu profilul spre mine. Cum suportă să se atingă de lână pe arşiţa asta? Dar poate că i-a amorţit pielea; poate că nu simte nimic, ca cineva care a fost opărit.

  Îmi las ochii în pământ şi trec pe lângă ea sperând să fiu invizibilă, ştiind că voi fi ignorată. Dar nu de data asta.

  — Offred, zice ea.

  Mă opresc, nesigură.

  — Da, tu.

  Îmi întorc către ea ochii cu apărători de cal.

  — Vino’ncoace. Am treabă cu tine. O iau peste pajişte prin iarbă şi mă opresc în faţa ei, cu ochii în jos.

  — Poţi sta jos, zice ea. Uite, ia perna. Am nevoie de tine ca să-mi ţii lâna asta. Are o ţigară şi o scrumieră lângă ea pe iarbă şi o ceaşcă cu ceai sau cafea. E al naibii de sufocant în casă. Îţi trebuie puţin aer, zice ea. Mă aşez punând jos coşul în care am din nou căpşune şi din nou pui şi remarc înjurătura: e ceva nou. Potriveşte sculul de lână pe mâinile mele întinse şi începe să depene. Parcă aş fi în lesă, cu cătuşe la mâini; sau mai exact, prinsă într-o plasă de păianjen. Lâna e cenuşie şi a absorbit umiditatea din aer, parcă ar fi o pătură udă de bebeluş şi miroase vag a oaie. Cel puţin o să mă dau cu lanolină.

  Serena deapănă, cu ţigara în colţul gurii arzând mocnit şi scoţând un fum ispititor. Deapănă încet şi cu greutate din cauza mâinilor tot mai anchilozate, dar cu hotărâre. Poate că pentru ea croşetatul implică putere de voinţă; poate chiar o doare. Poate i-a fost prescris de medic: zece rânduri pe faţă, zece rânduri rânduri pe dos. Deşi sigur că împleteşte mai mult. Acum văd într-o altă lumină acei brazi şi băieţi şi fete în linii geometrice: ca pe o dovadă a încăpăţânării ei nu cu totul vrednică de dispreţ.

  Mama nu împletea