şi nu făcea nimic de genul ăsta. Dar de câte ori aducea lucruri de la curăţat, bluzele ei bune sau paltoane, punea deoparte acele de siguranţă şi făcea un lanţ din ele. Apoi îl prindea undeva la patul ei, de spatele unui scaun, de mănuşa de scos bucatele din cuptor, în bucătărie – ca să nu le piardă. Şi uita de ele. Eu dădeam peste ele ici şi colo prin casă, prin case; urme ale prezenţei ei, rămăşiţe ale unei intenţii bune, ca nişte indicatoare pe un drum care se dovedeşte a nu duce nicăieri. Încercări de a fi domestică.

  — Ei bine, zice Serena. Se opreşte din făcutul ghemului, lăsându-mă cu ghirlanda de lână încă pe mâini şi-şi ia ţigara din gură ca s-o stingă. Nimic încă?

  Ştiu la ce se referă. Nu sunt chiar atâtea subiecte despre care să vorbim noi două; nu prea avem multe în comun, în afară de acest lucru misterios şi nesigur.

  — Nu, răspund eu. Nimic.

  — Păcat, zice ea.

  E greu să ţi-o imaginezi cu un copil. Dar l-ar îngriji mai ales Marthele. I-ar plăcea însă să fiu însărcinată, cu treaba terminată, să nu-i mai stau în cale, să scape de umilitoarea încâlceală cu triunghiuri de carne asudată de sub baldachinul înstelat cu flori argintii. Linişte şi pace. Nu-mi închipui că mi-ar dori un astfel de noroc din alt motiv.

  — Nu mai ai mult timp, zice ea.

  Nu pune o întrebare, ci face o afirmaţie.

  — Da, zic eu neutru.

  Aprinde altă ţigară, mânuind bricheta cu stângăcie. Clar că starea mâinilor ei se înrăutăţeşte. Dar ar fi o greşeală să mă ofer să i-o aprind eu. Ar fi o greşeală să-i observ o slăbiciune.

  — Poate că nu poate el, zice ea.

  Nu ştiu ce vrea să zică. Se referă la Comandant sau la Dumnezeu? Dacă e Dumnezeu, ar trebui să zică „nu vrea”. Şi aşa şi aşa e o erezie. Numai femeile sunt cele care nu pot, care au defecte, nu funcţionează, rămân cu încăpăţânare nereceptive.

  — Da, zic eu. Poate că nu poate el.

  Ridic ochii spre ea. Mă priveşte de sus în jos. E prima oară că ne privim în ochi după mult timp. De fapt, de când ne-am cunoscut. Tăcerea se prelungeşte între noi, pustie şi sumbră. Încearcă să vadă dacă sunt realistă.

  — Poate, zice ea ţinând în mână ţigara pe care nu a reuşit s-o aprindă. Poate ar trebui să mai încerci şi altfel.

  Oare vrea să spună în patru labe?

  — În alt fel? întreb eu. Trebuie să rămân serioasă.

  — Cu un alt bărbat, zice ea.

  — Ştiţi că nu pot, răspund eu ascunzându-mi cu grijă iritarea. E împotriva legii. Ştiţi pedeapsa.

  — Da, zice ea. Are replica gata, s-a gândit bine. Ştiu că nu poţi oficial. Dar se practică. Femeile o fac adesea. Tot timpul chiar.

  — Cu doctorii vreţi să spuneţi? zic eu amintindu-mi ochii căprui plini de înţelegere şi mâna fără mănuşă. Ultima oară fusese un alt doctor. Poate celălalt a fost prins asupra faptului sau l-a turnat vreo femeie. Dar sigur că n-au crezut-o pe cuvânt, fără dovezi.

  — Unele procedează aşa, zice ea pe un ton aproape afabil acum, deşi detaşat; parcă ne-am sfătui ce lac de unghii să alegem. Ofwarren aşa a făcut. Soţia ştia, bineînţeles. Face o pauză, ca să înţeleg bine. Te-aş ajuta. Aş lua toate măsurile ca toate să meargă bine.

  Mă gândesc la propunere.

  — Nu cu un doctor, zic.

  — Nu, aprobă ca şi pentru o clipă cel puţin suntem prietene bune, parcă am sta la taclale la masa din bucătărie, vorbind despre o întâlnire, despre un flirt sau o stratagemă şireată de fete. Uneori fac şantaj. Dar nu e nevoie să fie un doctor. Ar putea fi cineva în care avem încredere.

  — Cine? întreb eu.

  — Mă gândesc la Nick, zice ea cu o voce aproape blândă. E la noi de multă vreme. E devotat. Aş putea să aranjez treaba cu el.

  Deci el îi face micile cumpărături de pe piaţa neagră. Şi oare asta primeşte în schimb de obicei?

  — Dar Comandantul? întreb eu.

  — Ei bine, răspunde ea cu fermitate, ba nu, cu mai mult decât atât, cu o privire de oţel, ca o geantă care se închide cu un pocnet. Pur şi simplu n-o să-i spunem, nu?

  Sugestia pluteşte între noi, aproape vizibilă, aproape palpabilă: grea, informă, întunecată: complicitate, într-un fel, trădare, în alt fel. E clar că tare îşi doreşte un copil.

  — E un risc, zic eu. Mai mult decât atât.

  E viaţa mea în joc; atât că oricum tot acolo voi ajunge, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, indiferent dacă accept sau nu. Şi o ştim amândouă.

  — Mai bine fă-o, zice ea.

  Aşa socotesc şi eu.

  — Bine, zic. Ne-am înţeles.

  Se apleacă puţin înainte.

  — Poate aş putea să-ţi fac rost de ceva, zice ea. Pentru că am fost cuminte. Ceva ce-ţi doreşti, adaugă, aproape dându-se bine pe lângă mine.

  — Adică ce? întreb eu. Nu-mi vine nimic în minte ce-mi doresc cu adevărat şi mi-ar putea ea da.

  — O poză, zice ea ca şi când ar oferi o trataţie unui copil, o îngheţată sau o vizită la grădina zoologică. Privesc în sus la ea, nedumerită.

  — A ei, zice. A fetiţei tale. Dar nu promit sigur. Deci ştie unde au dus-o, unde o ţin. Şi a ştiut de la început. Mi se pune un nod în gât. Scroafa, să nu-mi spună, să nu-mi dea nici o veste, nimic. Nici măcar să-mi dea de înţeles. E făcută din lemn sau din fier, nu-şi poate închipui ce simt eu. Dar nu pot să-i spun nimic. Nu pot pierde din ochi nici un indiciu, cât de mic. Nu pot lăsa