Ea chiar zâmbeşte acum, cu cochetărie cred; pentru o clipă i se poate ghici pe chip farmecul de manechin de la televiziunea de odinioară, ca pâlpâirea unei imagini cu electricitate statică.

  — E prea al naibii de cald pentru lână, nu crezi? zice. Îmi ridică lâna de pe mâini unde am ţinut-o tot timpul ăsta. Apoi ia ţigara cu care şi-a tot făcut de lucru şi cu oarecare stângăcie mi-o pune în mână şi îmi strânge degetele în jurul ei. Fă-ţi rost de un chibrit, zice. Sunt la bucătărie, poţi să-i ceri unul Ritei. Poţi să-i spui c-am zis eu. Dar numai una, adaugă şăgalnic. Nu vrem să-ţi nenorocim sănătatea!

  Capitolul treizeci şi doi.

  Rita stă la masa din bucătărie. În faţa ei, pe masă, se află un castron de sticlă în care plutesc cuburi de gheaţă împreună cu ridichi tăiate în formă de floare, trandafiri sau lalele. Pe fundul din faţa ei se află alte ridichi, pe care le taie cu un cuţit ascuţit; mâinile ei mari lucrează cu îndemânare, dar cu indiferenţă. Restul trupului ei e nemişcat, la fel şi faţa. Parcă ar lucra în somn. Pe suprafaţa de email alb se află o grămăjoară de ridichi spălate, încă netăiate. Mici inimi aztece.

  Nu se deranjează să-şi ridice privirile când intru.

  — Ai luat tot, ha? zice ea când îi întind pachetele să le inspecteze.

  — Aş putea căpăta un chibrit? o întreb. Figura ei încruntată şi nepăsătoare mă face să mă simt neaşteptat de prost, ca un copil plângăcios care cere ceva cu insistenţă.

  — Chibrituri? întrebă ea. La ce-ţi trebuie?

  — A spus ea că poţi să-mi dai unul, zic eu, nevrând să admit că am o ţigară.

  — Cine a spus? Continuă să taie ridichi în acelaşi ritm. N-ai de ce să ai chibrituri. Poţi da foc la casă şi să ardă până-n temelii.

  — N-ai decât să te duci să o întrebi, răspuns eu. E afară pe pajişte.

  Rita îşi ridică ochii în tavan, de parcă ar consulta în tăcere o divinitate care e acolo. Apoi oftează, se ridică greoi şi îşi şterge mâinile ostentativ pe şorţ, ca să-mi arate că o deranjez. Se duce la dulapul de deasupra chiuvetei şi, fără să se grăbească, îşi caută mănunchiul de chei în buzunar şi descuie uşa de la dulap.

  — Le ţin aici vara, zice ca pentru sine. Nu ne trebuie un incendiu pe vremea asta.

  Îmi amintesc din aprilie că atunci când se face rece, Cora e cea care aprinde focurile în salon şi în sufragerie.

  Chibriturile sunt din lemn, într-o cutie care se deschide prin tragere, de felul celor pe care le doream ca să-mi fac sertare pentru păpuşi.

  — Treaba ei, bombănea ea. Nu-i chip să-i spun ceva. Vâră-n cutie mâna ei mare, alege un chibrit şi mi-l înmânează. Acum ai grijă să nu dai foc la nimic, zice. Nici la perdelele din camera ta. E prea cald şi aşa.

  — Nu, răspund eu. Nu de-asta îl iau.

  Nu-şi dă silinţa să afle pentru ce-l iau.

  — Poţi să-l şi mănânci, din partea mea, zice. A zis că poţi căpăta unul, io ţi-l dau, şi-atât.

  Se întoarce şi se aşază din nou la masă. Apoi culege un cub de gheaţă din castron şi şi-l vâră în gură. E ceva neobişnuit la ea. N-am mai văzut-o ciugulind în timp ce lucrează.

  — Poţi să iei şi tu unul, zice. Păcat că vă pun să purtaţi feţele alea de pernă pe cap pe vremea asta.

  Sunt surprinsă: de obicei nu-mi oferă nimic. Poate că socoteşte că dacă statutul meu a crescut într-atât încât să mi se dea un chibrit, îşi poate îngădui şi ea un mic gest. Oare am intrat deodată în grupul celor cu care trebuie să fie împăciuitoare?

  — Mulţumesc, zic. Îmi pun chibritul cu grijă în mânecă, unde e şi ţigara şi închid fermoarul ca să nu se ude; iau un cub de gheaţă. Ce drăguţe sunt ridichile! o complimentez eu în schimbul cadoului pe care mi l-a făcut de bunăvoie.

  — Îmi place să fac lucrurile cum trebuie, atât, zice ea redevenind morocănoasă. Altfel n-are sens.

  O iau pe coridor grăbită şi apoi în sus, pe scări. În oglinda curbă din hol mă reflect o clipă, o formă roşie la marginea câmpului meu vizual, o jerbă de fum roşu. Nu mi-e gândul decât la fumat, îl simt deja în gură, apoi cum îl trag în piept cu un oftat lung umplându-mi plămânii cu voluptuosul aer cafeniu şi pe urmă simt cum îmi zvâcneşte sângele în contact cu nicotină.

  După atât timp ar putea să-mi vină rău. Nu m-ar surprinde. Dar chiar şi gândul ăsta e binevenit.

  Pe coridor mă gândesc: unde să fumez? În baie, dând drumul la apă ca să purifice aerul sau în dormitor scoţând fumul pe fereastra deschisă? Cine mă poate prinde? Cine ştie?

  Dar chiar în timp ce mă gândesc cu voluptate la cum voi simţi fumul pe care mi-l plimb prin gură, mă gândesc şi la altceva.

  Nu e nevoie să fumez această ţigară.

  Aş putea s-o fac bucăţi şi să trag apa peste ea. Sau aş putea-o mânca şi să mă droghez astfel, că se poate, cu câte un pic, economisind restul.

  În acest fel aş putea păstra chibritul. Aş putea face o mică gaură în saltea şi să-l bag acolo cu grijă. Un obiect atât de subţire sigur că nu va fi observat. Şi o să-l simt acolo noaptea, sub mine, în pat. O să dorm deasupra lui.

  Aş putea arde casa din temelii. Gândul ăsta minunat mă face să tremur.

  O scăpare ca prin urechile acului, dar rapidă.

  Stau întinsă pe pat, pretinzând că trag un pui de somn.

  Aseară Comandantul, cu degetele împreunate, stătea privindu-mă cum mă