ung cu loţiunea pe mâini. Straniu, m-am gândit să-i cer o ţigară, dar m-am hotărât să nu-i cer. Sunt destul de înţeleaptă ca să nu cer prea multe o dată. Nu vreau să creadă că profit. De asemenea, nu vreau să-l întrerup.

  Aseară a băut un scotch cu apă. A început să bea în prezenţa mea, ca să se destindă după o zi de muncă, zice el. Deduc că e stresat. Dar mie nu-mi oferă niciodată ceva de băut şi nici eu nu cer: doar ştim amândoi la ce foloseşte trupul meu. Când îl sărut la despărţire, ca şi când ar fi de-adevăratelea, îi miroase respiraţia a alcool şi o trag în piept ca pe fumul de ţigară. Recunosc că-mi face plăcere acest dezmăţ.

  Uneori, după câteva pahare se prosteşte şi începe să trişeze la scrabble. Mă îndeamnă să fac şi eu la fel şi luăm litere în plus şi facem cu ele cuvinte care nu există, cum ar fi: istuţ, burbat şi râdem de ele. Uneori dă drumul la radio, pe unde scurte, punând Radio America Liberă pentru un minut sau două, ca să-mi demonstreze ce putere are. Pe urmă îl închide. Ai dracului cubanezi, zice. Toată porcăria asta despre grădiniţe universale.

  Alteori, după joc, se aşază pe jos, lângă fotoliul meu, ţinându-mă de mână. Capul lui e puţin mai jos decât al meu, astfel încât mă priveşte în sus ca un adolescent. Probabil că îl amuză această pretinsă supunere.

  E foarte sus, zice Ofglen. E în vârf, chiar în vârful vârfurilor.

  În astfel de momente îmi vine greu să-mi închipui că-i adevărat.

  Din când în când încerc să mă pun în situaţia lui. E un exerciţiu tactic ca să pot ghici dinainte cum îi pot determina purtarea faţă de mine. Mi-e greu să cred că am vreo putere asupra lui, dar totuşi cred; deşi e o putere echivocă. Uneori îmi închipui că mă văd, deşi neclar, aşa cum mă vede el. Sunt unele lucruri pe care vrea să mi le demonstreze, daruri pe care vrea să mi le facă, sentimente tandre pe care vrea să le inspire.

  Sigur are astfel de dorinţe. Mai ales după câteva pahare.

  Uneori devine plângăreţ, alteori filosofic; sau vrea să explice, să se justifice. Ca aseară.

  Problema nu era numai cu femeile, zice. Principala problemă erau bărbaţii. Nu mai aveau nimic.

  Nimic? întreb eu. Dar aveau…

  Nu mai aveau ce face, zice el.

  Dar puteau să facă bani, zic eu cam răutăcioasă. În această clipă nu mi-e frică de el. E greu să-ţi fie frică de un bărbat care te priveşte dându-ţi cu cremă pe mâini. Această lipsă de frică e primejdioasă.

  Nu e suficient, zice el. E prea abstract. Vreau să zic că nu mai aveau ce face cu femeile.

  Cum adică? zic eu. Nu erau peste tot Colţuri Porno, chiar motorizate?

  Nu mă refer la actul sexual, zice el. Asta era o parte din problemă: contactul sexual era prea la îndemână. Putea fi cumpărat de oricine. Nu mai era nimic pentru care să muncească, pentru care să lupte. Avem statisticile din acea vreme. Ştii de ce se plângeau cel mai mult? De incapacitatea de a simţi. Bărbaţii respingeau chiar şi relaţia sexuală. Respingeau căsătoria.

  Acum simt? întreb eu.

  Da, zice, uitându-se la mine. Se ridică, ocoleşte biroul şi vine spre fotoliul unde stau eu. Mă ia de după umeri, de la spate, fără să-l pot vedea.

  Vreau să ştiu ce gândeşti, aud vocea lui din spatele meu.

  Nu gândesc prea mult, răspund eu pe un ton uşor. Vrea intimitate, dar nu i-o pot da.

  N-are nici un rost să gândesc, nu? zic eu. Ce gândesc eu n-are importanţă.

  Şi e exact motivul pentru care îmi poate spune una şi alta.

  Haide, zice, apăsându-mă uşor cu mâinile. Mă interesează părerea ta. Eşti destul de inteligentă, ai sigur o părere.

  Despre ce? întreb eu.

  Despre ceea ce am înfăptuit noi, zice el. Despre cum au ieşit lucrurile.

  Încerc să stau nemişcată. Să îmi golesc mintea. Mă gândesc la cer, noaptea, când nu e lună. N-am nici o părere, răspund.

  Oftează, încetează strânsoarea, dar tot mă ţine de umeri. Ştie foarte bine ce gândesc.

  Nu poţi face omletă fără să spargi ouăle, zice el. Am crezut că o să fie mai bine.

  Mai bine? îngân eu. Cum poate crede că acum e mai bine.

  Mai bine nu înseamnă niciodată mai bine pentru toată lumea. Întotdeauna înseamnă mai rău pentru unii.

  Stau întinsă; aerul umed mă acoperă ca un capac. Ca un strat de pământ. Aş vrea să plouă. Şi mai bine, să vină o furtună cu trăsnete asurzitoare, cu nori negri şi fulgere. S-ar putea întrerupe electricitatea. M-aş putea duce la bucătărie zicând că mi-e frică, să stau cu Rita şi Cora în jurul mesei din bucătărie; ar fi îngăduitoare cu frica mea, că le e frică şi lor; m-ar lăsa să intru. Înăuntru ar fi lumânări aprinse, ne-am privi chipurile la pâlpâirea lumânărilor şi apoi am fi luminate pentru o clipă de zigzagurile de lumină ale fulgerelor de la ferestre. O, Doamne, ar zice Cora. Doamne, salvează-ne.

  După aceea aerul ar fi curat şi mai puţin apăsător.

  Privesc în sus, la tavan, la cercul rotund de flori de ipsos. Trasează un cerc, păşeşte în interiorul lui; o să te apere. În centru atârna candelabrul şi de candelabru o fâşie răsucită de cearşaf. De acolo atârna ea, legănându-se uşor, ca un pendul, cum ai legăna un copil atârnat în braţele tale de o creangă de copac. Când a deschis Cora uşa, ea era în siguranţă, la adăpost. Uneori cred că e încă aici în cameră, cu mine.

  Mă simt îngropată de vie.

  Capitolul treizeci şi trei.

  E după-amiaza târziu; cerul e pâclos, cu o lumină difuză şi grea ca praful de bronz. Lunec uşor cu Ofglen pe trotuar;