noi două şi în faţa noastră încă o pereche şi pe trotuarul celălalt o altă pereche. Probabil că arătăm bine de la distanţă: pitoreşti, ca o friză de lăptărese olandeze pe hârtia de tapet, ca nişte solniţe şi piperniţe de ceramică în costume de epocă, aliniate pe un raft, ca o flotilă de lebede sau orice altceva ce se repetă cu un pic de graţie şi fără variaţii. Liniştitoare pentru ochi, pentru Ochi, căci pentru ei e tot spectacolul ăsta. Ne ducem la Rugăvaganţă, să dovedim cât suntem de ascultătoare şi de pioase.

  Nu se vede nici o păpădie, au fost smulse de pe pajişti. Mi-e dor de o păpădie, doar una, buruiană insolentă, crescută aiurea, de care poţi scăpa cu greu şi veşnic galbenă ca şi soarele. Ca el veselă şi plebee, strălucind pentru toţi la fel. Făceam inele şi coroniţe şi coliere din păpădii, pătându-ne pe degete cu laptele lor amar. Sau, ţinându-i o floare sub bărbie, îi ziceam: Îţi plac cocoşii? Avea polen pe năsuc, căci şi-l vârâse să le miroasă (sau poate era piciorul-cocoşului?). Sau când păpădiile aveau puf: parcă o văd, pe la doi-trei anişori alergând pe pajişte, chiar pe pajiştea din faţa mea, fâlfâind una ca pe un foc bengal, o mică baghetă de foc alb şi umplând aerul de mici paraşute. Sufl-o şi afli ora. Toate ceasurile acelea, purtate pe aripile adierilor de vară. Şi margaretele: Mă iubeşte, nu mă iubeşte; ne jucam şi cu ele.

  Formăm o coadă, ca să fim filtrate pe la punctul de control, perechi, perechi, ca nişte şcolăriţe de la o şcoală particulară de fete, care au fost la plimbare şi au întârziat prea mult. Ani şi ani prea mult, astfel încât toate s-au trecut: şi picioarele şi trupurile şi uniformele. Ca sub o vrajă. Ca într-un basm; cât aş vrea să cred. Dar nu, trecem prin punctul de control două câte două şi mergem mai departe.

  După un timp o luăm la dreapta, trecem de Crini şi ne îndreptăm spre râu. O, cât aş vrea să putem ajunge departe, la malurile lui late, unde stăteam la soare cândva, unde sunt poduri arcuite. Dacă ai merge pe malul râului departe, urmărindu-i şerpuirile sinuoase, ai ajunge la mare; dar ce să faci la mare? Să aduni scoici, să hoinăreşti pe pietrele lunecoase.

  Dar nu ne duce la râu, nu o să vedem cupolele clădirilor din partea aceea, albe şi garnisite cu albastru şi aur, caste şi vesele. Ne oprim la o clădire mai modernă, cu un drapel uriaş întins deasupra uşii – AZI, RUGĂVAGANŢĂ PENTRU FEMEI. Drapelul e pus peste numele de odinioară al clădirii, cel al unui Preşedinte de demult pe care l-au împuşcat. Dedesubtul literelor roşii, e scris cu litere negre mai mici: DUMNEZEU E O BOGĂŢIE NAŢIONALĂ, cu câte un ochi înaripat de o parte şi de alta a inscripţiei. De o parte şi de alta a uşii stau inevitabilii Paznici, două perechi, patru cu totul, cu arma la picior şi privirea îndreptată înainte. Sunt aproape ca nişte manechine într-un magazin, cu părul pieptănat cu grijă, cu uniformele călcate şi feţe tinere ca de ipsos întărit. Azi nu sunt din cei cu coşuri. Fiecare are o puşcă-mitralieră gata pentru orice atac periculos sau subversiv socotesc ei că am putea comite înăuntru.

  Rugăvaganţa urmează să se ţină în curtea acoperită unde se află un spaţiu dreptunghiular cu un acoperiş cu luminatoare. Nu e o Rugăvaganţa pentru tot oraşul, căci atunci s-ar ţine pe terenul de fotbal; e numai pentru cartierul nostru. În partea dreaptă au fost puse şiruri de scaune pliante de lemn pentru Soţiile şi fiicele oficialităţilor de rang înalt şi ale ofiţerilor, care nu se prea deosebesc. Galeriile de sus cu balustrade de beton sunt pentru femeile de rând, Marthele şi Econonevestele în dungi multicolore. Prezenţa lor la Rugăvaganţa nu e obligatorie, mai ales dacă sunt de serviciu sau au copii mici, dar cu toate astea galeriile par să se umple. Cred că e o formă de distracţie pentru ele, ca un spectacol sau ca numerele de circ.

  Un număr de Soţii sunt deja aşezate, îmbrăcate în cele mai bune rochii albastre brodate. Le simţim ochii asupra noastră în vreme ce ne îndreptăm, două câte două, în rochiile noastre roşii, în partea opusă lor. Suntem privite, cântărite; le simţim şuşotelile ca pe nişte furnici pe pielea goală.

  În partea noastră nu sunt scaune. Locul nostru e îngrădit cu o frânghie roşie de mătase împletită, de felul celei ce se folosea pe vremuri la cinematograf înainte de începerea spectacolelor. Această frânghie ne segreghează, ne separă ca într-un ţarc de oi sau vite, ca nu cumva celelalte să se contamineze; aşa că intrăm în ţarc, formând şiruri cum am fost dresate, şi îngenunchem pe pardoseala de ciment.

  — Mergi în fund, îmi şopteşte Ofglen. Ca să putem vorbi mai bine. Şi când îngenunchem cu capetele uşor aplecate, aud de peste tot în jur un susur, ca un foşnet de insecte printre ierburi înalte şi uscate: un nor de şoapte. Aici e unul din locurile unde putem schimba noutăţi mai în voie, transmiţându-le de la una la alta. Le e greu să ştie cine şopteşte sau să audă ce se spune. Şi nici nu le-ar conveni să întrerupă ceremonia, mai ales că e şi televiziunea.

  Ofglen îmi trage un cot să-mi atragă atenţia şi-mi ridic privirile încet şi pe furiş. De unde stăm în genunchi, putem vedea bine intrarea în curte, pe unde intră mereu lume. Probabil că pe Janine a vrut s-o văd, căci uite-o, cu o parteneră nouă, nu cea dinainte; una pe care n-o recunosc. Aşadar Janine a fost probabil transferată într-o nouă gospodărie, la un nou post. E prea devreme, oare i-a secat laptele? Ăsta ar fi singurul motiv pentru care ar muta-o, în afară de cazul că s-a iscat o bătaie pentru copil; ceea ce se întâmplă mai des decât ai crede. După ce l-a născut, poate că a opus rezistenţă şi n-a vrut