să-l cedeze. Mi-o pot închipui. Sub rochia roşie e slabă, aproape piele şi os şi nu mai are strălucirea aia de femeie însărcinată. Chipul îi e alb şi ascuţit, de parcă i-ar suge cineva seva.

  — N-a ţinut treaba, ştii, zice Ofglen lângă urechea mea. Până la urmă a fost un rebut.

  Se referă la pruncul Janinei, copilaşul care a trecut prin Janine în călătoria lui spre altundeva. Pruncul Angela. I-au dat numele prea curând, n-au făcut bine. Simt un leşin în stomac. Nu un leşin, ci un gol. Nu vreau să ştiu ce defecte a avut.

  — Dumnezeule, exclam. Să treci prin atâta caznă în zadar. Mai rău decât în zadar.

  — I se-ntâmplă a doua oară, zice Ofglen. Fără să mai punem la socoteală şi pe-al ei, demult. A pierdut o sarcină în luna a opta, nu ştiai?

  O privim pe Janine intrând în spaţiul împrejmuit cu frânghie roşie, înfăşurată într-un impalpabil văl de ghinion. Mă vede, mă vede cu siguranţă, dar priveşte prin mine. Fără nici un zâmbet triumfător de data asta. Se întoarce, îngenunchează şi nu-i mai văd decât spatele cu umerii slabi şi încovoiaţi.

  — E convinsă că e vina ei, şopteşte Ofglen. Două la rând. Pentru că a păcătuit. Se zice că s-a folosit de-un doctor, nu a fost al Comandantului ei.

  Nu pot să-i spun că ştiu, că atunci o să se întrebe cum. Pe cât ştie Ofglen, ea e singura mea sursă de astfel de informaţii; şi e surprinzător câte ştie. Cum o fi aflat despre Janine? De la Marthe? De la partenera de cumpărături a Janinei? Ascultând după uşi închise la poveştile Soţiilor spuse la un pahar de ceai sau de vin? Oare şi Serena Joy o să sporovăiască aşa despre mine, dacă o să fac ce vrea ea? A fost de acord pe loc, de fapt nici nu i-a păsat: acceptă orice poartă pantaloni şi are o ştii-tu-ce vajnică. Nu fac ele mofturi, nu au sentimente ca noi. Şi toate celelalte întinzându-şi curioase gâtul, devorate de dorinţă, dar făcând pe indignatele: Vai dragă! Cum o fi putut? Unde? Când?

  Aşa cum au forfecat-o fără îndoială pe Janine.

  — E groaznic, zic. Şi e tipic pentru Janine să ia totul asupra ei, să creadă că toate defectele pruncului au fost toate din vina ei. Dar oamenii sunt gata să facă orice mai degrabă decât să admită că viaţa lor nu are nici un sens. Nici un rost, adică. Nici o intrigă.

  Într-o dimineaţă, pe când ne îmbrăcam, am observat că Janine era încă în cămaşa de noapte albă, de bumbac. Şedea pur şi simplu pe marginea patului.

  M-am uitat spre uşa dublă a sălii de gimnastică, unde stătea de obicei Mătuşa, ca să văd dacă observase, dar Mătuşa nu era acolo. La vremea asta ajunseseră să aibă mai multă încredere în noi; uneori ne lăsau nesupravegheate în clasă şi chiar la cantină, minute în şir. Probabil o întinsese să tragă un fum sau la o ceaşcă de cafea.

  Ia priveşte, i-am zis Almei, care avea patul lângă al meu.

  Alma s-a uitat la Janine. Apoi ne-am dus amândouă la ea. Îmbracă-te, Janine, se adresă Alma spinării albe a Janinei. Nu vrem să ne dea rugăciuni în plus din cauza ta. Dar Janine nu s-a mişcat.

  Între timp, venise acolo şi Moira. Era înainte de evadarea a doua. Încă şchiopăta, după ce-i zdrobiseră picioarele prima oară. Ocoli patul ca să-i poată vedea faţa Janinei.

  Veniţi încoa’, zice ea către Alma şi mine. Începuseră să se strângă şi celelalte, se formase o mică mulţime. Duceţi-vă înapoi, le zise Moira. Nu-i daţi importanţă, ia gândiţi-vă că tocmai acum intră ea!

  Eu o priveam pe Janine. Avea ochii deschişi, dar nu mă vedea deloc. Ochii îi erau mari şi rotunzi, iar dinţii îi erau dezgoliţi într-un surâs fix. Zâmbind, şoptea ceva printre dinţi. A trebuit să mă aplec aproape ca să aud ce zice.

  Bună, zise ea, dar nu mie. Mă cheamă Janine. În dimineaţa asta sunt chelneriţa38 voastră. Pot să vă aduc nişte cafea pentru început?

  Hristoase, zise Moira lângă mine.

  Nu rosti numele Domnului, zise Alma.

  Moira o luă pe Janine de umeri şi o scutură. Ieşi din starea asta, Janine. Şi nu mai folosi cuvântul ăla.

  Janine zâmbi. O zi bună vă doresc, zise.

  Moira îi dădu două palme peste faţă. Revino imediat aici, zise ea. Revino imediat aici. Nu poţi sta acolo, nu mai eşti acolo. Lumea aia s-a dus.

  Zâmbetul Janinei păli. Îşi duse mâna la obraz. De ce m-ai lovit? întrebă ea. N-a fost bună? Pot să-ţi mai aduc una. Nu era nevoie să mă loveşti.

  Nu ştii ce-or să facă? zise Moira cu vocea scăzută, dar aspră şi intensă. Uită-te la mine. Mă numesc Moira şi suntem la Centrul Roşu. Uită-te la mine.

  Ochii Janinei începură să se concentreze. Moira? rosti ea, nu cunosc nici o Moiră.

  N-or să te trimită la Infirmerie, nici să nu te gândeşti la un doctor, zise Moira. N-or să-şi piardă timpul să încerce să te facă bine. Nici măcar n-or să se ostenească să te trimită cu vaporul în Colonii. Dacă mergi prea departe, or să te ducă în Laboratorul de chimie şi-or să te-mpuşte. Şi pe urmă or să te ardă cu gunoiul, ca pe Nefemei. Aşa că lasă-te.

  Vreau să mă duc acasă, zise Janine şi începu să plângă.

  Iisuse Hristoase, exclamă Moira. Ajunge. Sunt sigură c-o să fie aici într-un minut. Aşa că pune-ţi dracului hainele şi taci din gură.

  Janine continuă să se smiorcăie, dar totuşi se ridică şi începu să se îmbrace.

  Dacă mai face aşa şi eu nu-s aici, îmi zice Moira, nu trebuie decât să-i dai palme aşa. Nu o poţi lăsa să alunece în prăpastie. Treaba asta se ia.

  Probabil că la vremea aceea îşi făcea deja planuri cum să evadeze.