Toate locurile din curte sunt ocupate acum; toată lumea foşneşte şi aşteaptă. În cele din urmă intră Comandantul însărcinat cu această festivitate. Are un început de chelie, e îndesat şi arată ca un antrenor de fotbal în vârstă. E îmbrăcat în uniforma sa de un negru sobru, cu multe şiruri de trese şi decoraţii. Te impresionează fără să vrei, dar eu fac un efort să nu mă las impresionată: încerc să mi-l închipui în pat cu Soţia lui şi cu Camerista, fertilizând de zor ca un somon în rut şi pretinzând că nu-i face plăcere. Oare când Domnul a zis iubiţi şi vă înmulţiţi, oare s-a referit şi la bărbatul acesta?

  Comandantul ăsta suie treptele spre podiumul drapat într-o pânză roşie pe care e brodat un ochi mare cu aripi albe. Priveşte lung peste sală şi şoaptele noastre se curmă. Nici măcar nu e nevoie să ridice mâna. Apoi vorbeşte în microfon, iar difuzoarele îi despoaie vocea de armonicele joase astfel încât ea devine pronunţat metalică, de parcă nu ar proveni din gâtul, din trupul lui, ci doar din difuzoare. Vocea lui are culoarea metalului şi forma de corn.

  — Astăzi e o zi de recunoştinţă, începe el, o zi de laudă.

  Nu ascult discursul despre victorie şi sacrificiu. Urmează apoi o rugăciune lungă despre recipiente nedemne şi un imn: „În Galaad este un balsam” sau „În Galaad e o bombă”39, cum zicea Moira.

  Acum vine punctul principal. Intră cei douăzeci de Îngeri, proaspăt întorşi de pe front şi proaspăt decoraţi, însoţiţi de o gardă de onoare, mărşăluind un-doi, un-doi în spaţiul central deschis. Atenţie, pe loc repaus. Şi acum cele douăzeci de fiice în alb, şi cu voalul tras, înaintează sfioase în timp ce mamele le ţin de braţ. În zilele noastre, mamele, şi nu taţii îşi conduc fetele la altar şi ajută la aranjarea căsătoriilor. Căci, evident, căsătoriile sunt aranjate. Acestor fete nu li s-a îngăduit de ani de zile să se afle singure cu un bărbat, de atâţia ani de când a început pentru toţi povestea asta.

  Oare au destui ani ca să-şi poată aminti de vremurile dinainte, cum jucau base-ball în blugi şi tenişi sau cum mergeau pe bicicletă? Sau cum citeau cărţi, singure? Deşi unele dintre ele sunt foarte tinere – politica e Să înceapă cât mai devreme, nu e nici o clipă de pierdut – sunt sigură că îşi amintesc. Şi unele îşi vor aminti încă vreo trei sau patru sau cinci ani; dar după aceea n-or să-şi mai amintească. Căci la vremea aceea nu-şi vor mai putea aminti decât că au fost întotdeauna în grupuri de fete îmbrăcate în alb; totdeauna tăcute.

  Le-am dat mult mai mult decât le-am luat, a zis Comandantul. Gândeşte-te la toate necazurile pe care le aveau înainte. Nu-ţi aminteşti de casele de rendez-vous, lipsa de demnitate a întâlnirilor fixate cu necunoscuţi în timpul liceului? Piaţa cărnii. Nu-ţi aminteşti de prăpastia îngrozitoare între femeile care puteau cuceri un bărbat cu uşurinţă şi cele ce nu puteau? Unele erau disperate, făceau foame ca să fie slabe sau îşi umflau sânii cu silicon, sau îşi operau nasul. Gândeşte-te câtă nefericire umană.

  Arăta cu mâna spre grămezile de reviste vechi. Se plângeau tot timpul. Probleme ici, probleme colo. Adu-ţi aminte de anunţurile personale de la mica publicitate, Femeie deşteaptă şi atrăgătoare, 35 ani… Acum au toate câte un bărbat, nimeni nu rămâne fără. Şi pe urmă, dacă reuşeau să se căsătorească, puteau fi părăsite cu un copil sau doi, soţul se putea sătura pur şi simplu şi o întindea, dispărea, iar ele trebuiau să trăiască din ajutorul social. Sau dacă aveau slujbă, copiii mergeau la grădiniţă sau erau lăsaţi în grija vreunei femei brutale şi ignorante pe care o plăteau tot ele din salariile lor mici şi nenorocite. Banul era singurul etalon pentru toţi, nu erau respectate ca mame. Nu e de mirare că renunţau la toată afacerea asta. Acum sunt protejate, îşi pot îndeplini destinul biologic în pace. Cu deplin sprijin şi încurajare. Eşti o persoană inteligentă şi aş vrea să aud ce gândeşti. Spune-mi, te rog, ce am scăpat din vedere?

  Dragostea, am răspuns eu.

  Dragostea? întrebă Comandantul. Ce fel de dragoste?

  Dreptul să te îndrăgosteşti, am zis.

  Comandantul mă privi cu ochii lui de băiat candid. Oh, da. Am citit revistele, tot despre asta vorbeau, aşa-i. Dar ia uită-te la statistici, draga mea. Oare merita să duci o astfel de viaţă numai ca să te poţi îndrăgosti? Căsătoriile aranjate au ieşit întotdeauna tot aşa de bine, dacă nu mai bine.

  Dragoste, zicea Mătuşa Lydia cu dezgust. Să nu vă prind. Aici nu ne trebuie visări sau clar de lună şi vreme irosită40, fetelor. Şi, împungând repetat aerul cu arătătorul: Dragostea nu are importanţă.

  Toţi acei ani au fost doar o anomalie, din punct de vedere istoric, zise Comandantul. Doar o întâmplare. Noi nu am făcut decât să întoarcem lucrurile la normele naturii.

  Rugăvaganţele femeilor sunt de obicei pentru căsătorii în grup, ca asta. Iar cele ale bărbaţilor sunt pentru victorii militare. Căci acestea sunt respectiv lucrurile care se presupune că ne aduc bucuria cea mai mare. Totuşi, uneori, cele ale femeilor sunt pentru vreo călugăriţă care se dezice. Cele mai multe de genul ăsta au avut loc mai demult, când făceau razii ca să le găsească, dar tot mai dezgroapă câte unele şi acum, le târăsc de unde se ascund prin subterane, precum cârtiţele. Chiar şi seamănă cu cârtiţele: slabe la vedere şi năucite de prea multă lumină. Pe cele bătrâne le trimit imediat în Colonii, dar pe cele tinere şi fertile încearcă să le convertească, şi când reuşesc, venim toate aici să vedem ceremonia renunţării la celibat spre binele comun. Ele îngenunchează şi Comandantul se roagă şi ele primesc vălul roşu ca noi toate. Totuşi, nu li se îngăduie să devină Soţii, căci sunt considerate încă prea periculoase pentru a li se da o poziţie atât de înaltă şi