influentă. Misterioase şi exotice, răspândesc un iz de vrăjitoare în ciuda „purificărilor”, a urmelor de cravaşă de pe picioare şi a timpului petrecut singure în celulă. Întotdeauna au dungi umflate pe picioare şi au petrecut un timp închise la izolare, aşa că se aude că nu renunţă uşor. Multe dintre ele preferă să se ducă în colonii. Nici uneia dintre noi nu-i convine să tragă la sorţi o asemenea parteneră de cumpărături. Sunt mai distruse decât noi celelalte, e greu să te simţi bine cu ele.

  Mamele le-au dus pe fetele cu voaluri albe la locul cuvenit şi s-au întors la locurile lor. Unele plâng niţel, folosindu-şi ostentativ batistele, şi altele le consolează bătându-le uşor pe umăr sau ţinându-le mâna. Comandantul continuă slujba:

  — Doresc ca femeile să se îmbrace modest, zice el, cu sobrietate şi discreţie; să nu poarte părul împletit, sau aur, sau perle sau veşminte costisitoare; ci (aşa cum li se potriveşte unor femei ce se declară cucernice) să poarte podoabe de fapte bune.

  Femeia să înveţe în tăcere şi deplină supunere. În acest punct ne cercetează pe rând cu privirea. Deplină, repetă apoi.

  Şi nu sufăr ca femeia să ţină lecţii sau să uzurpe autoritatea bărbatului, ci să fie tăcută.

  Căci Adam a fost creat mai întâi şi apoi Eva.

  Şi Adam nu a fost înşelat, dar femeia, fiind înşelată, a încălcat legea.

  Totuşi, va fi salvată dacă va naşte prunci şi va duce o viaţă plină de credinţă, milostenie şi evlavie cu sobrietate.

  Salvate dacă vor naşte prunci, îmi zic în gând. În vremurile de altădată ce credeam noi că ne va salva?

  — Ar trebui să le spună asta Soţiilor, murmură Ofglen, când trag sherry la măsea.

  Se referă la treaba cu sobrietatea. Se poate vorbi din nou în siguranţă, căci Comandantul a isprăvit partea principală a ritualului şi acum se ocupă de inele, ridicând voalurile. Huo, rostesc în gând. Uitaţi-vă bine, că oricum e prea târziu acum. Îngerilor li se vor putea repartiza Cameriste mai târziu, mai ales dacă proaspetele lor Soţii nu sunt productive. Dar voi, fetelor, sunteţi legate. Ce vedeţi, aia căpătaţi: coşurile de pe faţă şi restul. Dar nu vi se cere să-l iubiţi. O să descoperiţi asta destul de curând. Faceţi-vă doar datoria în tăcere. Când aveţi îndoieli, când staţi întinse pe spate, vă puteţi uita la tavan. Cine ştie ce puteţi vedea acolo sus? Coroniţe funerare şi îngeri; constelaţii de pulbere, stelară sau de alt fel, basme în bucăţele41 zugrăvite de păianjeni. Se găseşte întotdeauna ceva care să preocupe o minte iscoditoare.

  S-a întâmplat ceva, dragă? începea un banc vechi.

  Nu, da’ de ce?

  Te-ai mişcat.

  Pur şi simplu nu vă mişcaţi.

  Scopul nostru, zice Mătuşa Lydia, este formarea unui spirit de camaraderie între femei. Trebuie să tragem toate împreună.

  Camaraderie, căcat, zice Moira prin gaura din despărţitura de la toaletă. Pe mă-ta, Mătuşă Lydia, cum se zicea pe vremuri. Pe cât facem pariu că o pune pe Janine să stea în patru labe? Ce crezi că fac în biroul ăla ai ei? Pun pariu că o pune să muncească la zbârcitura aia uscată şi păroasă…

  Moira! îi zic.

  Ce Moira? şopteşte ea. Şi tu te-ai gândit, ştii bine doar.

  Nu-i face nimănui bine să vorbească aşa, zic eu, simţind totuşi imboldul să chicotesc. Căci la vremea aia încă încercam să-mi spun că trebuie să încercăm să ne păstrăm ceva ce aduce a demnitate.

  Întotdeauna ai fost o papă-lapte, zice Moira, dar cu afecţiune. Îţi face bine. Aşa e.

  Şi are dreptate, ştiu asta acum, în vreme ce stau în genunchi pe pardoseala asta foarte tare, ascultând bâzâitul ceremoniei care continuă. E ispititor să şopteşti obscenităţi pe seama celor de la putere. E palpitant, răutăcios, conspirator şi interzis; te încântă. E ca un fel de vrajă. Îi dezumflă, îi reduce la numitorul comun, îi face oameni de rând. Pe vopseaua din despărţitura spălătorului, o necunoscută a scrijelit: Mătuşa Lydia o suge. Suna ca un drapel al revoltei, fluturat de pe un vârf de deal. Simpla idee că Mătuşa Lydia ar face aşa ceva îţi dădea curaj.

  Aşa că acum stau şi-mi închipui pe Îngerii ăştia şi albele lor mirese vlăguite asudând şi scoţând gemete teribile, cu blăniţele ude; sau şi mai bine, penibile eşecuri, sule fleşcăite ca nişte morcovi vechi, pipăieli febrile ale unei cărni reci şi indiferente, ca de peşte pus la cuptor.

  Când s-a terminat în cele din urmă şi ieşim, Ofglen îmi şopteşte uşor, dar pătrunzător, cum ştie ea:

  — Ştim că te vezi cu el singură.

  — Cu cine? întreb eu stăpânindu-mi pornirea de a mă uita la ea. De fapt, ştiu eu cu cine.

  — Cu Comandantul tău, zice ea. Ştim că v-aţi văzut. O întreb cum au aflat.

  — Ştim şi gata, răspunde ea. Ce vrea? Perversiuni sexuale?

  Mi-ar fi greu să-i explic ce vrea cu adevărat, pentru că nici eu nu am găsit un cuvânt potrivit. Cum să-i descriu ce se întâmplă de fapt între noi? Sigur că ar râde. E mai uşor să răspund: „Un fel de”. Cel puţin sună a constrângere, ceea ce-i conferă demnitate.

  Se gândeşte puţin.

  — Nici nu ştii cât de mulţi vor aşa ceva, zice ea.

  — N-am încotro, adaug eu. Nu pot să spun nu. Ar trebui să ştie şi ea.

  Suntem pe trotuar acum şi nu mai putem vorbi, nu mai suntem apărate de zumzetul mulţimii, iar celelalte se află prea aproape. Mergem în tăcere, rămânând mai la urmă până când socoteşte că poate să-mi şoptească:

  — Sigur că nu poţi. Dar descoperă şi spune-ne.

  — Ce să descopăr? întreb.

  Mai degrabă intuiesc decât văd cum întoarce uşor capul.

  — Tot ce poţi.

  Capitolul treizeci şi cinci.

  Am acum de umplut un spaţiu în atmosfera fierbinte a odăii mele, dar şi un timp, un