Spaţiu-timp între momentele acum-aici şi atunci-acolo, punctat de masa de seară. De sosirea tăvii aduse sus ca pentru un invalid. Un invalid, adică cineva care a fost invalidat. Adică un paşaport invalidat. Nici o ieşire.

  Asta s-a întâmplat atunci, în ziua când am încercat să trecem frontiera cu paşapoartele noastre noi, care ziceau că eram cine eram: că Luke, de exemplu, nu divorţase niciodată şi că deci eram legitim căsătoriţi conform noilor legi.

  Omul dispăru înăuntru cu paşapoartele noastre după ce i-am explicat că mergem la picnic şi-şi aruncase o privire şi o văzuse pe fetiţă dormind înconjurată de jucării: animale jerpelite. Luke m-a mângâiat uşor pe braţ şi a ieşit din maşină ca pentru a se dezmorţi puţin şi îl urmări cu privirea prin fereastra clădirii pentru imigranţi. Eu am rămas în maşină. Am aprins o ţigară ca să-mi calmez nervii şi trăgeam fumul adânc în piept: o falsă relaxare. Mă uitam la doi soldaţi în uniformele neobişnuite cu care începusem deja să mă familiarizez; stăteau în picioare alene lângă bariera cu dungi galbene şi negre. Nu făceau mare lucru. Unul dintre ei urmărea cu privirea un cârd de păsări, pescăruşi, care se ridicau în zbor, se roteau şi poposeau pe balustrada podului de dincolo. Uitându-mă la el, le urmăream şi eu. Toate aveau coloritul obişnuit, doar că mai viu.

  O să iasă bine, îmi ziceam eu, rugându-mă în gând. Oh, de-ar fi aşa. Lasă-ne să trecem, lasă-ne dincolo. Doar de data asta şi o să fac orice. N-o să ştiu niciodată ce credeam eu că puteam face pentru cine asculta, care să prezinte cel mai mic interes sau folos.

  Apoi Luke se întoarse în maşină, prea repede, întoarse cheia şi băgă în marşarier. Ridică receptorul, zise el. Şi apoi începu să conducă repede şi apoi urmă drumul de ţară şi am sărit din maşină şi am început să alergăm. O căsuţă în care să ne ascundem, o barcă, nu ştiu ce am sperat. Omul ne-a zis că paşapoartele pot înşela orice ochi oricât de versat şi am avut atât de puţin timp să facem planuri. Poate că Luke avea un plan, sau vreo hartă în minte. Dar eu fugeam doar: departe, cât mai departe.

  Nu vreau să povestesc mai departe.

  Nu e nevoie să povestesc. Nu e nevoie să spun nimic, pentru mine sau altcineva. Aş putea să stau aici liniştită. M-aş putea retrage. E posibil să te retragi atât de departe în sinea ta şi înapoi în timp, încât ei să nu te mai poată aduce înapoi niciodată.

  Nolite te bastardes carborundorum. La mare brânză a ajutat-o.

  De ce să lupţi?

  N-o să ţină.

  Dragoste? a întrebat Comandantul.

  E mult mai bine. E ceva ce ştiu. Ceva despre care putem vorbi.

  Să te îndrăgosteşti, am zis. De îndrăgostit, toate ne îndrăgosteam pe atunci, într-un fel sau altul. Cum a putut el să-i acorde atât de puţină importanţă? Să strâmbe din nas chiar. Ca şi cum era ceva comun pentru noi, un moft, un capriciu. Era, din contră, treabă serioasă. Era ceva foarte important; era modalitatea prin care te autoînţelegeai; dacă nu ţi se întâmpla niciodată, chiar niciodată, erai ca o fiinţă cu o mutaţie genetică, ca o creatură extraterestră. Era un lucru ştiut de toată lumea.

  Să te îndrăgosteşti, ziceam. Am picat pe bec după el. Eram femei care picam. Credeam în această mişcare de picaj: era atât de plăcut, parcă zburai şi în acelaşi timp atât de groaznic, atât de improbabil, un sentiment atât de extrem. Dumnezeu înseamnă dragoste, ziceau odată, dar noi am răsturnat termenii şi dragostea, ca şi Cerul, era mereu la un pas. Dar cu cât credeam mai mult în Dragoste, abstractă şi totală, cu atât era mai greu să-l iubim pe bărbatul de lângă noi. Aşteptam mereu încarnarea, întruparea acelui cuvânt.

  Şi uneori avea loc, pentru un timp. Acest fel de dragoste apare şi dispare şi ţi-o aminteşti cu greu după aia, cum se întâmplă cu durerea. Într-o zi te uiţi la bărbatul respectiv şi-ţi spui în gând, Te-am iubit, şi vorbeşti deodată la trecut şi te cuprinde uimirea când vezi ce lucru surprinzător, precar şi prostesc ai putut face şi înţelegi de ce la timpul respectiv prietenii şi-au dat o părere evazivă.

  Acum e o mare consolare să-ţi aduci aminte de astfel de lucruri.

  Sau uneori, când mai erai îndrăgostită, încă picată pe bec, te trezeai în mijlocul nopţii, când razele de lună intrau pe fereastră şi-i luminau chipul adormit, adâncind umbrele din arcadele ochilor şi făcându-le mai cavernoase decât în timpul zilei, şi-ţi ziceai în gând: Cine ştie ce fac ei singuri sau cu alţi bărbaţi? Cine ştie ce zic sau unde se duc probabil? Cine poate şti cine sunt ei cu adevărat? Sub aspectul lor obişnuit, de zi cu zi.

  Şi e probabil că îţi ziceai în momentele alea: şi dacă nu mă iubeşte?

  Sau îţi aminteai relatări pe care le citiseşi în ziare despre femei care fuseseră găsite – frecvent femei, dar alteori erau bărbaţi sau copii, ceea ce era cel mai oribil – în şanţuri sau păduri, sau frigidere din camere închiriate, părăsite, dezbrăcate sau îmbrăcate, maltratate sexual sau nu, dar în orice caz ucise. Erau locuri unde nu te duceai să te plimbi, precauţii pe care le luai – încuiai ferestrele şi uşile, trăgeai draperiile, lăsai luminile aprinse. Astea erau lucruri pe care le făceai cum spuneai rugăciunile: le făceai şi sperai că or să te salveze. Şi în general te salvau. Sau în orice caz ceva te ajuta: puteai deduce după faptul că erai încă în viaţă.

  Dar toate astea erau valabile doar noaptea şi nu aveau nimic de-a face cu bărbatul pe care îl iubeai, cel puţin în timpul zilei. Cu bărbatul cu care voiai ca lucrurile să meargă, să meargă bine. Ca să iasă bine, te menţineai în formă şi trupeşte, pentru bărbatul respectiv. Dacă îţi dădeai toată osteneala ca lucrurile să iasă bine,