poate că şi bărbatul avea să facă acelaşi lucru. Poate că aveam să reuşim împreună, ca şi cum noi doi am fi fost o enigmă care putea fi rezolvată; altfel, unul dintre noi, cel mai probabil bărbatul, putea să o ia pe alături, pe o traiectorie proprie, luându-şi trupul pătimaş cu sine şi lăsându-te doar cu urâta posibilitate de a te retrage, pe care o puteai contracara prin exerciţiu fizic. Dacă nu reuşeai ca lucrurile să meargă, era din pricină că unul din doi nu avea atitudinea potrivită. Se considera că tot ce se petrecea în viaţa ta se datora unei forţe pozitive sau negative ce emana din mintea proprie.

  Dacă nu-ţi place, schimbă situaţia, ne spuneam în sinea noastră, dar şi una alteia. Şi aşa schimbam bărbatul respectiv cu altul. Şi eram totdeauna sigure că schimbarea e în bine. Eram revizioniste, ceea ce revizuiam era propria noastră persoană.

  E ciudat să-mi aduc aminte cum gândeam pe vremea aceea, ca şi cum puteam avea totul, ca şi cum nu ar fi existat neprevăzutul sau limite; ca şi cum am fi fost libere să conturăm şi să reconturăm perimetrul tot mai larg al vieţii noastre. Aşa eram şi eu, aşa mă comportam şi eu. Luke nu a fost primul bărbat din viaţa mea şi poate că nu ar fi fost nici ultimul. Dacă nu ar fi fost acel „stop cadru”. Când a căzut secerat în momentul în care se arunca la pământ, printre copacii de acolo.

  Pe vremuri îţi trimiteau un mic pachet cu lucrurile care-i aparţinuseră: ce avea el când a murit. Aşa făceau în vremuri de război, îmi spunea mama. Oare cât trebuia să ţii doliu şi ce ziceau în asemenea împrejurări? Dedică-ţi viaţa celui iubit. Şi el a fost cel iubit. Singurul.

  Este, îmi zic. Este, este, doar patru litere, imbecilo, nu poţi ţine minte nici atât, un cuvânt atât de scurt?

  Îmi şterg faţa cu mâneca. Altădată n-aş fi făcut gestul ăsta de frică să nu mă mânjesc, dar acum nu mi se ia nimic de pe faţă. Expresia care se află acolo, şi pe care eu n-o văd, nu e contrafăcută, e cea adevărată.

  Va trebui să mă iertaţi. Sunt o refugiată din trecut şi, ca toţi refugiaţii, îmi rememorez datinile şi obiceiurile pe care le-am lăsat sau am fost forţată să le las în urmă şi de aici toate par atât de stranii încât mă obsedează. Asemenea unui rus alb care, naufragiat în secolul XX, bea ceai la Paris, mă reîntorc în trecut, încercând să regăsesc nişte cărări îndepărtate; desigur prea sentimentală, mă pierd cu firea. Vărs lacrimi. Vărs lacrimi, nu plâng. Stau în fotoliu, udă ca un burete.

  Deci, aştept. Tot aştept. Femei care aşteaptă, aşa li se spunea viitoarelor mame. Deşi mie îmi sună de parcă ar fi vorba de nişte femei într-o gară. Aşteptatul poate fi un loc: acel loc, oricare ar fi el, unde aştepţi. Pentru mine e camera asta. Sunt un spaţiu alb aici, între două paranteze. Între alţi oameni.

  Se aude ciocănitul la uşă. Cora, cu tava.

  Dar nu e Cora.

  — Ţi-am adus-o, zice Serena Joy.

  Şi atunci îmi ridic ochii şi mă uit în jur, mă scol din fotoliu şi vin spre ea. O ţine în mână, o poză Polaroid, pătrată şi lucioasă. Deci încă mai fac asemenea aparate de fotografiat. Şi mai există şi albume de fotografii, cu pozele tuturor copiilor; dar nu şi ai Cameristelor. Din punct de vedere al istoriei viitoare de acest fel, noi, Cameristele, vom fi invizibile. Dar copiii vor fi în ele, poze la care să se uite Soţiile la bufet jos, în timp ce ciugulesc aşteptând să aibă loc naşterea.

  — Nu o poţi ţine decât un minut, zice Serena Joy cu voce scăzută, conspirativă. Trebuie s-o dau înapoi, înainte să se observe că lipseşte.

  Probabil că o Marthă i-a făcut rost de ea. Deci există şi o reţea a Marthelor care se aleg şi ele cu ceva. E plăcut să afli.

  I-o iau din mână şi o întorc, ca să n-o văd cu susul în jos. Oare ea e, oare aşa arată? Comoara mea.

  Atât de înaltă şi de schimbată. Zâmbind uşor, atât de curând, în rochia ei albă, ca pentru Prima comuniune în vremurile de demult.

  Timpul nu a stat pe loc. Valurile au trecut peste mine, ducându-mă cu ele, de parcă aş fi o femeie de nisip clădită de un copil neglijent prea aproape de apă. Pentru ea am fost rasă de pe faţa pământului. Sunt numai o umbră acum, departe, în spatele suprafeţei lucii a fotografiei. O umbră a umbrei, aşa cum devin mamele moarte. Se vede în ochii ei: eu nu exist acolo.

  Dar ea există, în rochia ei albă. Creşte şi trăieşte. Nu e un lucru minunat? O binecuvântare?

  Totuşi nu pot suporta faptul că am fot ştearsă în acest fel. Mai bine nu-mi aducea nimic.

  Stau la măsuţă şi mănânc piure de porumb cu furculiţa. Mi se dau furculiţe şi linguri, dar niciodată cuţit. Când e carne la masă, mi-o taie dinainte, de parcă n-aş avea dinţi sau n-aş şti cum să mânuiesc cuţitul. Dar eu am dinţi şi ştiu să mânuiesc cuţitul. De aia nu mi se aduce.

  Capitolul treizeci şi şase.

  Îi bat în uşă, i-aud vocea, îmi potrivesc expresia feţei şi intru. Stă în picioare lângă cămin şi în mână ţine un pahar aproape gol. De obicei aşteaptă până vin eu ca să înceapă să bea o tărie, deşi ştiu că la masa de seară beau vin amândoi. E puţin roşu la faţă. Încerc să apreciez câte pahare a băut.

  — Bun venit, zice. Ce mai face micuţa cea frumoasă?

  Mai multe, deduc după felul elaborat în care îmi surâde. E în faza curtenitoare.

  — Bine, zic eu.

  — Gata pentru o mică distracţie?

  — Poftim? întreb. Simt în spatele cuvintelor o anumită