— Astă-seară ţi-am pregătit o mică surpriză, zice el. Râde, sau mai degrabă chicoteşte. Remarc că în seara asta foloseşte mereu cuvintele „mică” sau „micuţă”. Vrea să diminueze lucrurile, chiar şi pe mine. Ceva ce o să-ţi placă.

  — Ce anume? întreb. Bile chinezeşti? pot să-mi permit asemenea libertăţi; pare că-i plac, mai ales după câteva pahare. Preferă când sunt frivolă.

  — Ceva mai bun, zice el încercând să-mi aţâţe curiozitatea.

  — Abia aştept.

  — Bun, zice el. Se duce la birou, scotoceşte într-un sertar. Apoi vine spre mine, ţinând o mână la spate. Ghici, zice el.

  — Animal, plantă sau mineral? întreb eu.

  — O, animal, răspunde el cu prefăcută gravitate. Aş zice, clar animal. Şi întinde mâna pe care o ţinuse la spate. În ea pare să ţină câteva pene, mov şi roz. Le scutură. De fapt, e o rochie, de damă; corsajul are două cupe pentru sâni, acoperite cu paiete. Paietele sunt stele micuţe. Penele garnisesc fantele de pe coapse şi linia de sus a corsajului. Până la urmă nu eram prea departe când mă gândeam la portjartier.

  Mă întreb unde a găsit-o. Astfel de rochii ar fi trebuit să fie distruse, toate. Îmi aduc aminte că am văzut asemenea scene la televizor, la ştiri, filmate în o mulţime de oraşe, unul după altul. În New York s-a numit curăţenia din Manhattan. Fuseseră aprinse focuri mari în piaţa Times Square şi în jurul lor era o mulţime de oameni care scandau, femeile îşi aruncau braţele în aer cu recunoştinţă când simţeau că sunt în obiectivul aparatului de filmat şi bărbaţi cu feţe rase şi împietrite aruncau diverse obiecte în flăcări, maldăre întregi de mătăsuri, ţesături de nylon şi blănuri sintetice, roşii, violete, verzi ca prazul; satin negru, lamé auriu sau argintiu strălucitor; bikini, sutiene străvezii care aveau inimioare roz cusute în dreptul sfârcurilor. Iar fabricanţii, negustorii ce le importau şi vânzătorii erau în genunchi, pocăindu-se în public şi purtând pe cap pălării comice de hârtie, ca de clovn, pe care scria RUŞINE cu litere roşii.

  Dar probabil unele articole supravieţuiseră arderilor, nu putuseră pune mâna pe toate. Probabil că făcuse rost de ele aşa cum făcuse rost şi de reviste, nu în mod cinstit: miroase a piaţă neagră. Şi nu e nouă, a mai fost purtată, e mototolită sub braţ şi uşor pătată de sudoarea altei femei.

  — A trebuit să ghicesc mărimea, zice el. Sper că se potriveşte.

  — Vrei să o pun pe mine? zic eu. Ştiu că tonul meu suna dezaprobator, de mironosiţă. Dar totuşi mă atrage ideea. Niciodată n-am purtat nici pe departe ceva atât de strălucitor, de teatral şi de fapt asta pesemne că şi este: un vechi costum de teatru sau de la un dispărut număr de varieteu dintr-un bar de noapte; cel mai aproape de aşa ceva au fost costumele de baie şi un set de dantelă cu camizolă de culoarea piersicii, pe care mi l-a cumpărat odată Luke. Totuşi au o anumită vrajă ce răscoleşte dorinţa copilărească de a te costuma. Ce sfidare păcătoasă la adresa Mătuşilor, să te etalezi aşa, câtă libertate! Ca toate celelalte, libertatea e relativă.

  — Ei, bine? zic eu, nevrând să par prea interesată. Vreau să simtă că-i fac o favoare. Poate că acum ajungem acolo, la adevărata lui dorinţă, ascunsă în adânc. Are undeva o cravaşa, ascunsă după uşă? O să scoată la iveală şi o pereche de cizme, o să se aplece peste birou sau o să mă pună pe mine în poziţia asta?

  — E ca să te deghizezi, zice el. Va trebui să-ţi vopseşti şi faţa, am eu tot ce-ţi trebuie. Altfel nu intri.

  — Unde să intru? întreb.

  — Azi te scot în oraş.

  — În oraş? E o expresie arhaică. Sigur că nu mai există nici un loc, nicăieri unde un bărbat poate să scoată o femeie în oraş.

  — Te scot de aici, zice el.

  Ştiu fără să fie nevoie să-mi spună că ceea ce-mi propune e riscant, pentru el, dar mai ales pentru mine, însă oricum vreau să merg. Vreau orice rupe monotonia şi subminează ordinea în aparenţă respectabilă a lucrurilor.

  Îi spun că nu vreau să mă privească atunci când îmi pun costumul ăsta; încă mi-e ruşine de trupul meu în faţa lui. Îmi răspunde că o să se întoarcă cu spatele şi aşa şi face, iar eu îmi scot pantofii şi ciorapii şi pantalonaşii de bumbac şi îmi trag penele pe mine, la adăpostul rochiei, ca sub un cort. Apoi îmi scot rochia şi îmi trag îngustele bretele cu paiete peste umeri. Are şi pantofi, mov, cu nişte tocuri absurd de înalte. Nimic nu e chiar pe măsura mea; pantofii sunt puţin prea mari, costumul mă strânge în talie, dar merge.

  — Poftim, zic şi se întoarce cu faţa. Mă simt ca o proastă; aş vrea să mă văd într-o oglindă.

  — Încântătoare, zice el. Acum, treci la faţă.

  Nu are decât ruj, vechi şi topit şi cu miros artificial de struguri, un creion de ochi şi rimel. N-are fard de ochi şi nici roşu de obraz. Pentru o clipă am impresia că n-o să-mi aduc aminte cum să le folosesc şi după prima încercare am o pleoapă mânjită cu negru, de parcă m-am bătut cu cineva; dar mă şterg cu loţiunea pentru mâini care are ulei vegetal şi fac o nouă încercare. Mă dau cu puţin ruj şi pe umerii obrajilor şi mă frec ca să-l întind. În tot acest timp el îmi ţine în faţă o oglindă mare cu mâner de argint. O recunosc ca fiind a Serenei Joy. Probabil că a luat-o cu împrumut din camera ei.

  Părului n-am ce-i face.

  — Fantastic, zice el. Acum e de-a-dreptul surescitat; parcă ne-am îmbrăca să mergem la o petrecere. Se duce la dulap şi