— Trage-ţi gluga peste faţă, zice. Încearcă să nu întinzi machiajul. E ca să treci pe la punctele de control.

  — Dar permis de trecere? întreb eu.

  — Nu-ţi face griji, zice el. Am unul pentru tine.

  Şi aşa am pornit.

  Alunecăm pe străzile care se întunecă. Comandantul mă ţine de mâna dreaptă de parcă am fi doi adolescenţi la cinema. Îmi strâng bine capa de culoarea cerului în jurul meu, aşa cum se cuvine să facă o bună soţie. Prin tunelul format de glugă văd spatele capului lui Nick. Are pălăria pusă drept, stă drept pe scaun, ceafa îi e dreaptă, e tot foarte drept. Prin postura lui mă dezaprobă sau poate mi se pare? Oare ştie ce port sub pelerină, el o fi procurat costumul? Şi dacă aşa e, oare îl înfurie sau îi măreşte pofta sau invidia sau îi trezeşte oare vreun sentiment? Noi doi avem ceva în comun: amândoi trebuie să fim invizibili, amândoi suntem funcţionari. Mă întreb dacă ştie acest lucru. Când i-a deschis portiera Comandantului şi prin extensie şi mie, am încercat să-i prind privirea, să-l fac să se uite la mine, dar s-a purtat ca şi cum nu m-ar fi văzut. De ce nu? Are o slujbă bună, face mici comisioane, mici favoruri şi nu vrea să şi-o pună în pericol. Punctele de control nu sunt o problemă, totul merge ca pe roate aşa cum a prezis Comandantul, în ciuda zvâcniturilor tensiunii arteriale din capul meu. Căcat, ar zice Moira.

  După ce am trecut de cel de-al doilea punct de control, Nick întreabă:

  — Aici, domnule Comandant? şi Comandantul răspunde:

  — Da.

  Maşina se opreşte şi Comandantul zice:

  — Acum trebuie să te rog să te laşi jos în maşină.

  — Pe jos? întreb.

  — Trebuie să trecem pe poartă, zice el, ca şi cum eu aş pricepe ceva. Am încercat să-l întreb unde mergem, dar mi-a răspuns că e surpriză. Soţiile nu au voie aici.

  Aşa că mă fac mică pe jos şi maşina porneşte din nou şi câteva minute nu văd nimic. Mi-e îngrozitor de cald sub pelerină. E o pelerină de iarnă, nu una de vară, de bumbac şi miroase a naftalină. Probabil că o luase din debara, ştiind că ea n-o să observe. Şi-a dat mult la o parte picioarele ca să-mi facă loc. Totuşi stau cu fruntea lipită de pantofii lui. N-am mai stat niciodată atât de aproape de pantofii lui. Sunt tari şi fermi, ca o carapace de gândac: negri, lustruiţi şi de nepătruns. Nu par să aibă nimic comun cu picioarele.

  Trecem printr-un alt punct de control. Aud vocile, impersonale şi respectuoase şi ferestrele care se deschid şi se închid automat pentru a arăta permisele. De data asta nu-l mai arată pe al meu, cel care e chipurile al meu, acum nu mai exist din punct de vedere oficial.

  Apoi maşina porneşte din nou şi iarăşi se opreşte şi Comandantul mă ajută să mă ridic.

  — Va trebui să ne mişcăm repede, zice el. Suntem la o intrare din spate. Să laşi pelerina la Nick. La ora fixă. Ca de obicei, îi spune lui Nick. Deci a mai fost aici.

  Mă ajută să-mi scot pelerina; se deschide portiera. Simt aerul pe pielea aproape goală şi îmi dau seama că sunt acoperită de sudoare. Când mă întorc ca să închid portiera îl văd pe Nick care mă priveşte prin geam. Nu mai sunt invizibilă acum. Oare citesc dispreţ în privirea lui sau indiferenţă sau mă comport exact cum se aşteptase?

  Ne aflăm pe o alee din spatele unei clădiri moderne din cărămidă roşie. Lângă uşă se află o grămadă de lăzi de gunoi din care vine miros de resturi stricate de pui prăjit. Comandantul are cheia de la uşa simplă, cenuşie, în acelaşi plan cu zidul, care cred că e făcută din oţel. Înăuntru e un coridor de beton cu lumini fluorescente în tavan; un fel de tunel funcţional.

  — Poftim, zice Comandantul şi îmi vâră pe braţ o bandă de elastic cu o plăcuţă purpurie asemănătoare cu cele ce se pun la bagaje pe aeroport. Dacă te întreabă cineva, spune că ai fost închiriată pentru astă-seară. Mă ia de partea de sus a braţului meu gol şi mă conduce înainte. Aş vrea o oglindă să văd dacă nu s-a întins rujul şi dacă penele nu sunt cumva şleampăte şi ridicole. În lumina asta cred că arăt sinistru. Dar e prea târziu acum.

  Idioato, cum ar zice Moira.

  Capitolul treizeci şi şapte.

  Trecem printr-un coridor şi printr-o altă uşă plată şi cenuşie şi pe urmă printr-un alt coridor, luminat mai slab, de data asta, cu un covor roz-cafeniu, de culoarea ciupercilor, pe jos. De o parte şi de alta sunt uşi numerotate: o sută unu, o sută doi, parcă ai număra în timpul unei furtuni cu trăsnete ca să vezi cât eşti de aproape de a fi trăsnit. Deci e un hotel. Din spatele unei uşi se aud râsete, râs de bărbat şi râs de femeie. De mult n-am mai auzit aşa ceva.

  Ieşim într-o curte centrală. E largă şi înaltă de câteva etaje, având un luminator în plafon. În mijloc se află o fântână arteziană din care ţâşneşte apă în forma unui puf rotund de păpădie. Ici şi colo ţâşneşte apă şi din copaci sau plante puse în ghivece, iar de la balcoane atârnă vrejuri de viţă. În sus şi în jos pe lângă ziduri alunecă ascensoare de sticlă cu pereţii laterali ovali, ca nişte moluşte uriaşe.

  Ştiu unde sunt. Am mai fost aici: cu Luke, după-amiezile, demult. Era hotel pe atunci. Acum e plin de femei.

  Mă opresc în loc şi mă uit fix la ele. Aici mă pot uita fix şi împrejur căci nu mă mai împiedică aripile albe.