Fără apărători, îmi simt capul curios de uşor; de parcă mi s-a luat o greutate sau o substanţă din el. Femeile stau tolănite pe fotolii sau se plimbă sprijinindu-se una de alta. Printre ele sunt amestecaţi bărbaţi, o mulţime de bărbaţi, iar în uniformele sau costumele lor închise la culoare seamănă atât de mult între ei încât formează doar un fel de fundal. Femeile, pe de altă parte, sunt într-o ţinută tropicală, îmbrăcate festiv şi în culori vii. Unele poartă costume ca al meu, lucioase şi cu pene, cu fante lungi pe coapse şi foarte decoltate. Altele poartă lenjerie de pe vremuri, cămăşuţe scurte de noapte, pijamale de păpuşică, sau ici, colo, neglijeuri transparente. Unele sunt în costume de baie, întregi sau bikini; văd una care poartă o chestie croşetată cu nişte scoici mari acoperindu-i sfârcurile. Unele sunt în şort de jogging şi bluză cu spatele gol, altele în costum de gimnastică asemănătoare celor pe care le arătau pe vremuri la televizor, strânse pe corp şi pantaloni strâmţi de încălzire croşetaţi şi de culoare pastel. Câteva sunt chiar îmbrăcate în costume de cheerleader, rochiţe cu fuste scurte plisate şi cu litere foarte mari pe piept. Cred că au trebuit să recurgă la o amestecătură de tot ce au putut şterpeli sau salva. Toate sunt fardate şi îmi dau seama cât m-am dezobişnuit să văd femei fardate, căci ochii lor mi se par prea mari, prea întunecaţi şi sclipitori, gurile prea roşii şi umede, lucioase şi muiate în sânge; sau, pe de altă parte, prea de clovn.

  La prima vedere scena pare veselă. E ca o petrecere mascată; sunt ca nişte copii de mari dimensiuni îmbrăcaţi în boarfe găsite scotocind prin cufere. Se bucură oare? Poate că da, doar au venit la petrecere din proprie iniţiativă? Uitându-te la ei nu-ţi poţi da seama.

  Sunt şi multe funduri la vedere în sala asta. Nu mai sunt obişnuită cu ele.

  — E ca o incursiune în trecut, zice Comandantul pe un ton mulţumit, încântat chiar. Nu crezi?

  Încerc să-mi amintesc dacă trecutul era chiar aşa. Nu sunt sigură, acum. Ştiu, conţinea toate ingredientele astea, dar acum sunt altfel amestecate. Un film despre trecut nu e acelaşi lucru cu trecutul.

  — Ba da, zic. Am sentimente amestecate. Cu siguranţă femeile astea nici nu mă-ngrozesc, nici nu mă şochează. Ştiu că ele chiulesc de la datorie. Credinţa oficială le reneagă, le neagă până şi existenţa şi totuşi iată-le, sunt aici. Şi asta e ceva.

  — Nu sta cu gura căscată, zice Comandantul. O să te dai de gol. Poartă-te firesc. Şi iarăşi mă conduce mai departe. Un alt bărbat l-a zărit, l-a salutat şi s-a pus în mişcare spre noi. Comandantul mă strânge tare de braţ. Ţin’te bine, îmi şopteşte. Să nu te pierzi.

  Nu trebuie decât să taci din gură, îmi spun, şi să ai o privire stupidă. Nu cred că-i chiar aşa de greu.

  Comandantul vorbeşte el pentru mine, cu bărbatul ăsta şi cu alţii care urmează. Nu spune prea multe despre mine, nu e nevoie. Zice că sunt nouă şi atunci ei îmi aruncă doar o privire şi apoi încep să discute despre altceva. Travestiul meu îşi îndeplineşte funcţia.

  Mă ţine în continuare de braţ şi pe măsură ce vorbeşte îşi îndreaptă spinarea pe nesimţite, îşi scoate pieptul în afară, iar vocea îi capătă o ghiduşă voioşie tinerească. Îmi dau seama că de fapt face pe grozavul. Se dă mare cu mine faţă de ei şi ei înţeleg şi, destul de decenţi, îşi ţin mâinile la ei acasă, dar îmi măsoară cu privirea sânii, picioarele, ca şi cum n-ar avea de ce să se abţină. Dar se dă mare şi faţă de mine. Îmi demonstrează că e stăpânul lumii. Încalcă regulile chiar sub nasul lor, dându-le cu tifla, fără să fie pedepsit. Poate a ajuns în acel stadiu de beţie pe care se zice că o produce puterea, stadiul când crezi că eşti indispensabil şi deci poţi face orice, absolut orice ai chef, chiar orice. De două ori, când crede că nu-l vede nimeni, îmi face cu ochiul. Toată scena e o patetică fanfaronadă de adolescent; dar eu îl înţeleg.

  După ce s-a plictisit de treaba asta, mă duce la braţ mai departe, la o canapea înflorată şi bombată, aşa cum erau pe vremuri în holurile de hotel, chiar în hotelul ăsta; de fapt are un imprimeu floral pe care-l ţin minte, flori roz în stil art nouveau.

  — M-am gândit că poate ţi-au obosit picioarele în pantofii ăştia. Are dreptate şi-i sunt foarte recunoscătoare. Mă ajută să mă aşez şi apoi se aşază lângă mine. Mă ia de umeri cu un braţ. Ţesătura mânecii mi se pare ca un glaspapir pe pielea mea, într-atât m-am dezobişnuit să fiu atinsă în ultimul timp.

  — Ei bine? mă întreabă el. Ce zici de micul nostru club?

  Mă uit iarăşi în jurul meu. Bărbaţii nu sunt toţi la fel, cum am crezut la început. Lângă fântână e un grup de japonezi în costume gri-deschis, iar în colţul cel mai îndepărtat e o pată de alb; arabi, în halatele lor albe, cu pânza albă şi bentiţe dungate pe cap.

  — E un club? întreb eu.

  — Ei, aşa îi spunem între noi: Clubul.

  — Credeam că e ceva strict interzis, răspund eu.

  — Oficial, da, zice. Dar până la urmă oameni suntem.

  Aştept să mai adauge ceva, dar nu mai zice nimic, aşa că întreb eu:

  — Asta ce înseamnă?

  — Adică nu poţi înşela natura, zice el. Bărbaţii au nevoie de variaţie, de la natură. E la mintea cocoşului, face parte din strategia procreării. Schema naturii. Eu nu zic nimic, şi atunci continuă el. Femeile ştiu asta instinctiv. De ce îşi cumpărau atâtea rochii pe vremuri? Era o şmecherie ca să-i facă pe bărbaţi să creadă că erau o altă femeie în fiecare zi.

  — Deci acum, că nu mai avem alte rochii,