— Rezolvă o mulţime de probleme, zice el fără să clipească.

  Nu replic. Am început să mă satur. Îmi vine să mă port rece cu el, să stau bosumflată fără să scot un cuvânt tot restul serii. Dar ştiu foarte bine că nu mi-o îngădui. Oricum, m-a scos în oraş.

  Mi-ar plăcea să pot sta de vorbă cu femeile, dar nu văd cum aş avea ocazia.

  — Cine sunt cei din jur? îl întreb.

  — E numai pentru ofiţeri, zice el. Din toate sectoarele şi pentru înalţii funcţionari. Şi delegaţiile din comerţ, desigur. Stimulează comerţul. E un loc unde poţi cunoaşte lume. Altfel nu se poate face comerţ. Încercăm să le oferim condiţii cel puţin la fel de bune ca-n alte părţi. Tot aici mai afli câte ceva, trăgând cu urechea. Bărbaţii le spun femeilor lucruri pe care nu le-ar spune altui bărbat.

  — De fapt, mă refeream la femei.

  — Aha, zice el. Unele sunt chiar prostituate de meserie. Fete care lucrează din vremurile de altădată. Nu au putut fi asimilate; şi oricum, preferă să fie aici.

  — Şi celelalte?

  — Celelalte? întrebă el. Ei bine, avem o adevărată colecţie. Uite, aia în verde, e, sau mai degrabă a fost, sociolog. Astălaltă a fost avocată, cea de colo a avut o funcţie de conducere în afaceri, într-un lanţ de restaurante gen McDonald’s sau poate de hoteluri. Mi s-a spus că poţi avea conversaţii interesante cu ea, dacă n-ai chef decât să stai de vorbă. Şi ele preferă să fie aici.

  — Decât unde? întreb eu.

  — Există alternative, zice el. Poate că ai prefera şi tu, în loc de poziţia de acum. Ultimele cuvinte le-a spus cu sfială, mă încearcă, vrea să-i fac complimente; aşa că ştiu că partea serioasă a conversaţiei s-a sfârşit.

  — Nu ştiu, zic eu, făcându-mă că analizez problema. Poate că e o muncă prea grea.

  — Oricum, evident trebuie să ai grijă să nu iei în greutate, zice. Sunt foarte stricţi. Cum ai pus l-5 kile, te şi închid la izolare. Oare glumeşte? Probabil, dar prefer să nu ştiu sigur.

  — Ce zici de un păhărel de ceva, ca să intri în atmosferă? mă întreabă.

  — Ştii bine că nu am voie, răspund eu.

  — O dată n-o fi foc, zice el. Nu s-ar potrivi cu locul dacă n-ai bea. Aici alcoolul şi nicotină nu sunt tabu. Vezi, cele de aici au şi anumite avantaje.

  — Bine, zic eu, bucurându-mă în taină – nu mai băusem nimic de ani de zile.

  — Ce să fie? mă întreabă. Au de toate aici; de import.

  — Un gin tonic, răspund eu. Dar slab, te rog. N-aş vrea să te fac de râs.

  — Sunt sigur că nu, zice cu un surâs. Se ridică în picioare şi, spre surprinderea mea, îmi ia mâna şi mi-o sărută în palmă. Apoi pleacă spre bar. Ar fi putut chema o chelneriţă, sunt câteva îmbrăcate identic în fuste mini negre şi cu pompoane pe sâni, dar par foarte ocupate şi greu de abordat.

  Şi în acel moment o văd pe ea: pe Moira. Stă cu alte două femei lângă fântână. Trebuie să mă uit bine încă o dată, ca să fiu sigură că-i ea. Ca să nu observe nimeni, îi arunc doar câteva priviri rapide.

  Poartă un costum absurd, de satin negru al cărui lustru s-a dus de atâta purtat. E fără umeri, cu sârmă în interior ca să susţină sânii; dar nu e chiar pe măsura Moirei, e prea mare, aşa că un sân e scos în afară, iar celălalt nu. Trage neatent de corsaj ca să-l ridice. Când se întoarce pe jumătate, văd că are un sul de bumbac cusut la spate; parcă ar fi un tampon de vată desfăcut ca floricelele calde. Îmi dau seama că probabil vrea să fie o coadă. Fixate de cap are două urechi, e greu de spus dacă de iepure sau de căprioară, una din urechi nu mai e apretată sau nu mai are sârmă, aşa că e pleoştită. În jurul gâtului are un papion negru şi poartă ciorapi de plasă negri şi pantofi negri cu tocuri înalte. A detestat întotdeauna tocurile înalte.

  Tot costumul, vechi şi bizar, îmi aminteşte de ceva de demult, da’ nu-mi pot da seama de ce anume. De o piesă de teatru, de o comedie muzicală? De fete la Paşti, îmbrăcate în costume de iepuraşi? Oare are vreo semnificaţie aici, bărbaţii găsesc că iepuraşii au sex-appeal? Dar cum să fie atraşi de un asemenea costum soios?

  Moira fumează o ţigară. Trage un fum şi-o trece femeii din stânga ei care are un costum cu paiete roşii cu o coadă lungă şi subţire şi coarne argintii: o costumaţie de drac. Acum are mâinile încrucişate la piept, sub sânii ei cu sârmă. Stă într-un picior, apoi în celălalt, probabil că o dor picioarele; stă uşor cocoşată. Se uită lung în jur, fără nici un interes. Probabil că e obişnuită cu ambianţa.

  Mă concentrez să o fac să se uite la mine, să mă vadă, dar privirea ei trece peste mine de parcă aş fi un scaun sau unul dintre palmieri. Trebuie să se întoarcă spre mine, îmi concentrez toată voinţa, trebuie să mă privească până să vină vreun bărbat şi să dispară. Deja femeia care era cu ea, blonda care purta o hăinuţă roz scurtă, tivită cu o blăniţă zdrenţuită, a fost luată şi a dispărut în ascensorul de sticlă. Moira se uită din nou în jur, poate după vreun client. Trebuie să-i fie greu să stea acolo singură, fără nici o cerere, ca pe tuşă la o petrecere de liceeni. De data asta privirea ei se împiedică de mine şi mă vede. E destul de înţeleaptă să nu manifeste nici o reacţie.

  Ne uităm fix una la alta cu