o privire aparent goală şi apatică. Apoi face o uşoară mişcare cu capul, spre dreapta. Îşi ia înapoi ţigara de la femeia în roşu şi o duce la gură răsfirându-şi pentru o clipă toate cele cinci degete în aer. Apoi îmi întoarce spatele.

  Vechiul nostru semn. În cinci minute trebuie să ajung la toaletă, care trebuie să fie undeva în dreapta ei. Mă uit în jur şi nu văd unde ar putea fi. Nu pot să risc să mă scol şi să merg la întâmplare fără Comandant. Nu cunosc dedesubturile şi m-aş putea da de gol.

  Trece un minut, trece al doilea minut. Moira o ia din loc alene, fără să privească în jur. Speră că am înţeles şi o s-o urmez.

  Se întoarce Comandantul cu două pahare. Îmi zâmbeşte, pune băutura pe măsuţa lungă din faţa canapelei şi apoi se aşază şi el.

  — Te distrezi? mă întreabă, dorind evident să fie aşa. Că deh, m-a scos în lume.

  Îi zâmbesc.

  — E pe undeva vreo toaletă? îl întreb.

  — Sigur că da, îmi răspunde. Soarbe din pahar, fără să-mi dea nici o lămurire.

  — Trebuie să mă duc la toaletă, zic, numărând în minte secundele rămase.

  — Acolo, şi face un semn cu capul.

  — Dacă mă opreşte cineva?

  — Arată-le doar plăcuţa şi atât, zice. Or să ştie că eşti angajată.

  Mă ridic şi traversez camera cu un mers scâlciat. Lângă fântână îmi pierd echilibru, gata să cad. Din cauza tocurilor. Fără braţul Comandantului de care să mă sprijin mă cam împleticesc. Mai mulţi bărbaţi se uită surprinşi la mine, fără nici un interes. Simt că mă fac de râs. Îmi ţin braţul îndoit şi în faţă ca să se vadă bine plăcuţa. Nimeni nu zice nimic.

  Capitolul treizeci şi opt.

  Nimeresc intrarea la toaletă. Încă mai există o placă pe care scrie Doamne cu litere de aur, rotunjite. Un coridor duce până la uşa unde e postată, la o măsuţă, o femeie care supraveghează intrările şi ieşirile. E o femeie mai în vârstă, într-un caftan purpuriu şi cu fard auriu în jurul ochilor, dar sunt sigură că e o Mătuşă. În jurul încheieturii se vede cureaua de care se prinde bastonul pentru mânat vitele, aflat acum pe măsuţă. Nu ţin prostiile aici.

  — Cincisprezece minute, îmi spune. Şi-mi dădu un cartonaş roşu, dreptunghiular din stiva de pe măsuţă. Parcă aş intra într-o cameră de probat din magazinele universale de altădată. O aud zicându-i femeii de după mine: Abia ai fost.

  — Mai am nevoie o dată, răspunde femeia.

  — Aveţi pauză doar după o oră, doar ştiţi regulamentul, zice Mătuşa.

  Femeia începe să protesteze. Deschid uşa şi intru.

  Ţin minte încăperea asta. E o cameră pentru odihnă, cu o lumină blândă în tonuri de roz, cu mai multe fotolii şi o canapea tapisate cu o stofă verde praz imprimată cu un desen de tulpini de bambus deasupra căreia se află un ceas de perete într-o ramă aurie lucrată în filigran. Aici nu au scos oglinda. Există o oglindă lungă vizavi de canapea. Aici trebuie să vezi cum arăţi. Printr-o arcadă se trece în camera alăturată unde se află un şir de nişe cu toalete, tot roz, chiuvete şi alte oglinzi.

  În fotolii şi pe canapea stau mai multe femei desculţe care fumează. Când intru, toate privirile se aţintesc asupra mea. În cameră miroase a parfum, a tutun stătut şi a carne asudată.

  — Eşti nouă? mă întreabă una din ele.

  — Da, răspund uitându-mă după Moira care nu se vede nicăieri.

  Femeile nu zâmbesc. Îşi reiau fumatul, ca şi cum ar fi o treabă serioasă. În camera de dincolo o femeie în costum de pisică, cu o coadă din blană sintetică portocalie, îşi reface machiajul. Parcă ar fi în culise: farduri, fum, substanţele din care se creează iluziile.

  Rămân în picioare, şovăind, neştiind ce să fac. Nu vreau să întreb de Moira, pentru că nu ştiu dacă e un loc unde poţi vorbi. Atunci se aude cineva trăgând apa şi dintr-o despărţitură roz apare Moira. Se îndreaptă bălăbănindu-se spre mine. Eu aştept să-mi facă un semn.

  — E-n regulă, zice ea către mine şi celelalte femei. O cunosc. Celelalte zâmbesc acum şi Moira mă îmbrăţişează. Când o iau şi eu în braţe, îmi intră în piept sârmele care-i împing sânii în sus. Ne sărutăm întâi pe un obraz, apoi pe celălalt, apoi facem fiecare un pas înapoi.

  — Hristoase, Dumnezeule! exclamă ea. Arăţi precum Târfa din Babilon.

  — Nu aşa trebuie să arăt? întreb eu. Iar tu arăţi ca un şobolan pe care îl târăşte o pisică.

  — Aşa-i, zice ea trăgând iar corsajul în sus, nu e stilul meu şi în plus, e aproape zdrenţe. Tare m-aş bucura dacă ar face săpături să găsească pe cineva care ştie croitorie. Atunci aş putea căpăta şi eu ceva cât de cât acceptabil.

  — Tu ţi-ai ales-o? întreb eu. Mă-ntreb dacă poate n-a ales-o dintre celelalte pentru că e mai puţin ţipătoare. Cel puţin e doar alb cu negru.

  — Pe naiba, nu! răspunde ea. Hotărâre a guvernului. Bănuiesc că ştiau că-i vorba de mine.

  Încă nu-mi vine să cred că-i ea. O iau iarăşi de braţ şi pe urmă încep să plâng.

  — Nu plânge, zice ea. O să-ţi curgă rimelul. Oricum nu e timp. Daţi-vă mai încolo, le zice ea celor două femei de pe canapea în maniera ei obişnuită, năvalnică, categorică şi necioplită şi, ca de obicei, obţine ce doreşte.

  — Oricum mi s-a terminat pauza, zice una dintre ele, îmbrăcată într-un costum de Văduva veselă bleu şi închis cu şnur, şi cu ciorapi albi. Ce plăcere, adaugă.

  Cealaltă femeie se dă amabilă mai încolo şi Moira şi cu mine ne aşezăm jos. Primul lucru, ne scoatem pantofii.

  — Ce dracu faci aici? mă întreabă Moira. Nu că n-ar