Mă uit la tavane.

  — Sunt microfoane? întreb eu. Mă şterg în jurul ochilor delicat, cu vârful degetelor. Mă mânjesc cu negru.

  — Probabil că da, răspunde Moira. Vrei o ţigară?

  — Tare mi-ar plăcea, zic eu.

  — Ei, îi zice ea femeii de lângă mine. Împrumută-mi una, te rog.

  Femeia îi dă o ţigară, fără rea-voinţă. Moira încă se mai pricepe să ceară cu împrumut. Mă face să zâmbesc.

  — Pe de altă parte, s-ar putea să nu fie, zice Moira. Nu îmi pot închipui că le-ar putea păsa de ce avem noi de spus. Ştiu deja şi oricum nimeni nu iese de aici decât în duba neagră. Dar probabil că ştii toate astea, din moment ce eşti aici.

  Îi îndrept capul spre mine ca să-i pot şopti la ureche: Sunt doar temporar aici. De fapt doar astă-seară. Nici n-ar trebui să fiu aici. El m-a introdus ilegal.

  — Cine? întreabă ea tot în şoaptă. Căcatul ăla cu care eşti? Am fost şi eu cu el, nu-i bun de nimic.

  — E Comandantul meu, zic.

  Dă din cap.

  — Da, unii fac asemenea escapade. Îi excită. E ca şi cum s-ar regula în altar: voi trebuie să fiţi doar nişte caste recipiente. Dar le place să vă vadă vopsite. Nimic altceva decât o escapadă scârboasă, ca să-şi arate puterea.

  E o interpretare la care nu m-am gândit. Dar aplicată Comandantului mi se pare prea simplă, prea nerafinată. Sigur că motivele lui sunt altele, mai delicate. Dar poate că gândesc aşa din vanitate.

  — Nu mai avem prea mult timp, zic eu. Spune-mi tot ce s-a întâmplat.

  Moira ridică din umeri.

  — Ce rost are, zice. Dar de fapt ştie care e rostul, aşa că începe să-mi povestească.

  Iată ce mi-a spus, sau mai degrabă mi-a şoptit. Nu îmi pot aminti exact, pentru că n-am avut cum să notez. Dar o să completez eu pe cât pot, căci n-am avut mult timp şi ea mi-a spus povestea doar în linii mari. Mi-a relatat-o în două reprize, căci am reuşit să mai aranjăm o pauză împreună. Am încercat să-i urmez stilul cât mai îndeaproape. E o modalitate de a o face să trăiască.

  — Am lăsat-o pe cotoroanţă, pe Mătuşa Elizabeth, legată fedeleş în spatele cuptorului. Tare aş fi avut chef s-o omor, dar acum îmi pare bine că n-am făcut-o, căci aş fi într-o situaţie mult mai rea ca acum. Nici nu-mi venea să cred cât de uşor a fost să ies din Centru. În costumul ăla maroniu pur şi simplu am ieşit pe poartă. Am mers cu pas hotărât, ca şi când aş fi avut o destinaţie precisă, până nu mă mai putea vedea nimeni. Nu aveam nici un plan precis; nu a fost o treabă organizată cum au crezut ei, deşi când au încercat să mă facă să vorbesc am inventat o mulţime de lucruri. Aşa se întâmplă când îţi pun electrozi şi celelalte chestii. Nu-ţi mai pasă ce spui.

  Am mers înainte ţanţoşă, cu umerii traşi şi bărbia sus, încercând să mă gândesc ce să fac. Când au lichidat presa, ridicaseră o mulţime din femeile pe care le cunoşteam şi m-am gândit că între timp probabil că le prinseseră şi pe celelalte. Eram sigură că aveau o listă. Am fost nişte proaste când ne-am închipuit că putem continua clandestin, chiar după ce am golit biroul şi am dus totul în diferite pivniţe şi debarale. Mi-am dat seama că nu puteam încerca să mă duc la niciuna din adresele alea.

  Aveam o oarecare idee unde mă aflam faţă de centrul oraşului, deşi mergeam pe o stradă pe care nu-mi aminteam să mai fi fost. Dar am dedus nordul după soare. Cercetăşia mi-a fost de folos până la urmă. M-am gândit s-o iau în direcţia aia, să văd dacă dau de Universitate42 sau de Piaţa centrală sau de ceva cunoscut. Şi oricum, m-am gândit că era mai bine să fiu văzută mergând spre centru şi nu invers. Părea mai plauzibil.

  Împânziseră oraşul cu puncte de control cât fusesem la Centru. La primul am crezut că fac pe mine de spaimă. Mi-a apărut deodată în faţă când am cotit. Ştiam că aş da de bănuit dacă m-aş întoarce înapoi în faţa Paznicilor, aşa că am tras din nou aceeaşi cacealma ca la poarta Centrului, m-am încruntat şi m-am ţinut ţeapănă şi mi-am strâns buzele privind drept înainte fără să-i văd, ca şi cum ar fi fost nişte bube cu puroi. Ştii cum arată Mătuşile când pronunţă cuvântul bărbat. A funcţionat ca prin minune şi acolo şi la celelalte puncte de control.

  Dar îmi vâjâia capul de spaimă. Ştiam că am un timp limitat până aveau s-o găsească pe nebuna aia bătrână şi dădeau alarma. Curând aveau să mă caute peste tot: o femeie în haine de Mătuşă, mergând pe jos. Am trecut în revistă toţi cunoscuţii, încercând să aleg pe cineva. În cele din urmă am căutat să-mi amintesc lista celor cărora le trimiteam publicaţia. Distrusesem de mult lista: de fapt, mai întâi o împărţiserăm între noi şi fiecare a memorat o secţiune şi numai după aia am distrus-o. Mai foloseam poşta pe vremea aia, dar nu mai trimiteam plicuri cu adresa noastră tipărită, era mult prea riscant.

  Aşa că am încercat să-mi amintesc secţiunea mea de listă. N-o să-ţi spun asupra cărui nume m-am oprit, că nu vreau să-i bag în bucluc, dacă nu cumva au şi dat de necaz. Poate că le-am şi scăpat numele, e greu să-ţi aminteşti ce spui când îţi aplică tratamentul. Eşti în stare să spui orice.

  I-am ales pentru că erau un cuplu căsătorit şi deci erau mai siguri decât orice persoană necăsătorită, mai ales cu preferinţe homosexuale. Mi-am amintit că alături de numele lor era un Q, adică