Quaker. Notam secta religioasă, dacă era cazul, pentru marşuri. În felul ăsta puteam prevedea cine o să vină. De pildă nu avea nici un rost să-i chemi pe cei marcaţi cu C la marşuri în favoarea întreruperii de sarcină, deşi nu prea mai organizam astfel de marşuri în ultimul timp. Mi-am amintit şi adresa lor. Ne spuneam listele pe de rost una alteia ca să verificăm dacă le ştim exact, cu codul poştal cu tot; era un lucru important.

  Între timp dădusem de bulevardul Mass43 şi ştiam unde sunt. Şi ştiam unde sunt şi ei. Acum îmi făceam alte griji: când aveau să vadă o Mătuşă venind pe alee, oare oamenii ăştia n-o să încuie pur şi simplu uşa pretinzând că nu sunt acasă? Dar nu aveam de ales, trebuia să încerc, era singura mea şansă. M-am gândit că nu era cu putinţă să ia puşca şi să tragă în mine. Se făcuse cinci după-masa. Obosisem mergând în stilul milităros al Mătuşilor, de parcă au un vătrai în fund şi nu mai pusesem nimic în gură de dimineaţă.

  Nu ştiam, evident, că în vremurile alea de început Mătuşile şi chiar Centrul nu erau cunoscute de toată lumea. Era o instituţie secretă, înconjurată de sârmă ghimpată. Chiar şi atunci s-ar fi putut ridica glasuri împotriva celor practicate acolo. Aşa că, deşi văzuseră ciudatele Mătuşi prin oraş, oamenii nu ştiau exact ce făceau ele. Probabil că se credea că sunt un fel de infirmiere militare. Şi deja nimeni nu mai punea întrebări decât dacă n-avea încotro.

  Aşa că oamenii ăştia m-au primit imediat în casă. Mi-a deschis femeia. I-am spus că mergeam din casă în casă cu un chestionar. I-am îndrugat balivernele astea ca să nu pară surprinsă, în caz că ne vedea cineva. Dar cum a închis uşa mi-am scos broboada şi le-am spus cine sunt. Ar fi putut chema poliţia sau autorităţile, ştiu că riscam, dar cum ţi-am zis, n-aveam de ales. Oricum, n-au făcut aşa ceva. Mi-au dat nişte haine, o rochie de-a ei şi au ars costumul şi legitimaţia de Mătuşă; ştiam că treaba asta trebuia făcută fără întârziere. Era clar că nu le plăcea că sunt la ei, erau foarte agitaţi. Aveau doi copii mici, amândoi sub şapte ani. Deci evident că-i înţelegeam.

  M-am dus la closet, ce uşurare. Aveau o baie plină de peştişori de plastic. Apoi am stat sus, în camera copiilor şi m-am jucat cu ei, cu cuburile de plastic, în timp ce jos părinţii se sfătuiau ce era de făcut cu mine. Nu mai eram înspăimântată, mă simţeam chiar foarte bine. Eram fatalistă, s-ar putea zice. Apoi femeia mi-a făcut un sandvici şi o ceaşcă de cafea, iar bărbatul mi-a spus că o să mă ducă la o altă casă. Nu au telefonat, că era riscant.

  Casa ailaltă era tot de Quakeri şi reprezenta un punct de staţionare pe Drumul Clandestin al femeilor. După ce a plecat primul bărbat, mi-au spus că or să încerce să mă scoată din ţară. N-o să-ţi zic cum, pentru că poate câteva din punctele astea mai funcţionează încă. Fiecare era în contact doar cu unul din celelalte puncte, întotdeauna următorul. Sistemul ăsta avea unele avantaje – mai ales dacă erai prins. Dar şi dezavantaje, căci dacă un punct era distrus, atunci întregul lanţ se bloca până cineva reuşea să-l contacteze pe unul din curieri care putea stabili o rută alternativă. Totuşi erau mai bine organizaţi decât ai crede. Infiltraseră vreo două locuri folositoare; unul era oficiul poştal. Aveau un şofer acolo pe una din camionetele alea mici şi uşoare. Am trecut peste pod şi în centrul propriu-zis într-un sac poştal. Pot să-ţi spun acum pentru că l-au umflat la scurt timp după aia. A sfârşit pe Zid. Auzim despre lucrurile astea aici, nici nu-ţi închipui cât de multe auzim. Ne spun chiar Comandanţii. Cred că-şi zic, de ce nu, că n-avem cum transmite mai departe, doar de la una la alta aici şi asta nu contează.

  Spun lucrurile aşa ca să pară uşoare, dar n-a fost deloc uşor. Aproape că făceam pe mine de frică tot timpul. Una din treburile cele mai grave de îndurat era să ştii că oamenii ăia îşi riscau viaţa pentru tine fără să fie obligaţi. Dar ei ziceau că o fac din motive religioase şi că, deci, nu trebuie s-o iau ca pe o chestie personală. Pentru unele era o consolare. Făceau rugăciuni mute în fiecare seară. Nu mă puteam obişnui deloc la început pentru că îmi amintea prea tare de tot căcatul de la Centru. Îmi produceau o silă profundă, ca să spun adevărul. A trebuit să fac un mare efort, să-mi spun că la ei era o treabă total diferită. Nu le puteam suferi la început. Dar îmi închipui că asta îi ţinea. Ştiau mai mult sau mai puţin ce avea să li se întâmple dacă erau prinşi. Nu în detaliu, dar ştiau. Între timp începuseră să se dea la televizor procesele şi aşa mai departe.

  Asta se întâmpla înainte ca raziile contra sectanţilor să înceapă de-a seriosul. Câtă vreme ziceai că eşti creştin de vreun fel şi erai căsătorit, pentru prima dată evident, încă te lăsau destul de în pace. La început se concentrau asupra celorlalţi. Mai întâi au ajuns să-i ţină mai mult sau mai puţin sub control pe ăia, înainte să înceapă ofensiva împotriva tuturor celorlalţi.

  Am trăit clandestin preţ de vreo opt-nouă luni. Mă duceau de la o casă sigură la alta, erau mai multe pe atunci. Nu erau toţi Quakeri, unii nici măcar nu erau religioşi. Erau pur şi simplu oameni cărora nu le plăcea cum mergeau lucrurile.

  Era gata să reuşesc să fug. Am ajuns cu ajutorul lor până la Salem, apoi într-un camion plin de pui în Maine. Era să vărs din cauza mirosului; ţi-ai fi închipuit vreodată cum ar fi ca un camion plin de pui să se găinăţeze pe tine, mai ales că toţi aveau rău de maşină? Plănuiau să mă treacă