graniţa acolo, nu cu maşina sau cu camionul, că era deja prea greu, ci cu barca în sus pe coastă. N-am ştiut până în noaptea respectivă, nu-ţi spuneau niciodată pasul următor, decât chiar înainte de a avea loc. Aveau mare grijă.

  Aşa că nu ştiu ce s-a întâmplat. Poate că i-a pierit cuiva curajul sau cineva din afară a devenit bănuitor. Sau poate că a fost din cauza bărcii, poate că s-au gândit că tipul ieşea prea mult noaptea cu barca pe mare. Probabil că la vremea aia toată coasta din apropierea graniţei era deja împânzită de Ochi. Ce-a fost, ce n-a fost, ne-au umflat exact atunci când ieşeam pe uşa din dos ca să ne ducem spre docuri. Pe mine, pe tipul ăla şi pe nevasta lui. Erau un cuplu mai în vârstă, peste cincizeci de ani. El făcuse comerţ cu raci înainte să se întâmple ce s-a întâmplat cu pescuitul de coastă aici. Nu ştiu ce s-a făcut cu ei după aia, pentru că m-au luat într-o dubă separată.

  Am crezut că pentru mine s-ar putea să fie sfârşitul. Sau să fiu trimisă înapoi la Centru şi la atenţiile Mătuşii Lydia cu cablul ei de oţel. Îi făcea plăcere să-l folosească, ştii doar. Se prefăcea că ea urăşte doar păcatul, dar că-l iubeşte pe păcătos, dar de fapt îi făcea plăcere. M-am gândit să-mi pun capăt zilelor şi poate că aş fi făcut-o dacă aş fi avut cum. Dar erau doi cu mine în spatele dubei care nu mă slăbeau din ochii lor de şoim; nu ziceau nimic, mă priveau doar tot timpul cu privirea lor de nepătruns. Aşa că n-am avut ce face.

  Totuşi n-am ajuns înapoi la Centru, ci ne-au dus în altă parte. Trec peste ce s-a întâmplat după aia. Prefer să nu vorbesc despre asta. Tot ce pot să-ţi spun e că nu au lăsat urme.

  După ce au terminat, mi-au arătat un film. Ştii despre ce? Despre viaţa din Colonii. În Colonii îşi petrec viaţa făcând curăţenie. Sunt foarte puşi pe curăţenie în zilele noastre. Uneori curăţă doar cadavrele după o bătălie. Cele din ghetourile din oraşe sunt cele mai groaznice: sunt mai putrezite că au stat mai mult până să le ridice. Ăstora nu le place când cadavrele rămân neridicate, le e frică de vreo molimă. Aşa că le ard femeile din Coloniile de acolo. În celelalte Colonii e şi mai rău, totuşi au de furcă cu mormane de deşeuri toxice şi cu scurgeri de radiaţii. Acolo în cel mult trei ani îţi cade nasul şi pielea de pe tine în fâşii, cum scoţi nişte mănuşi de cauciuc. Nu se deranjează să-ţi dea prea multă mâncare sau echipament de protecţie ca să-i coste mai ieftin. Oricum, acolo sunt în general oameni de care vor să scape. Se zice că mai sunt şi alte Colonii, care nu sunt aşa de rele, unde se poate face agricultură: bumbac, roşii şi toate astea. Dar nu despre alea era filmul pe care ni l-au arătat.

  Sunt femei bătrâne – pariez că te-ai întrebat de ce n-ai mai văzut prea multe în jur – şi Cameriste care au dat-o în bară de trei ori, cât au dreptul să încerce, şi femei imposibil de corijat, ca mine. Rebuturi totale. Clar că sunt toate sterile. Dacă nu sunt de la început, devin după ce au stat acolo un timp. Când nu sunt ei chiar siguri, îi fac o mică operaţie ca să nu fie cumva vreo greşeală. Aş zice că sunt şi bărbaţi, cam 25%, în Colonii. Nu toţi Trădătorii genului bărbătesc o sfârşesc la Zid.

  Toată lumea poartă rochii lungi, ca cele de la centru, doar că cenuşii. Şi femeile şi bărbaţii, judecând după imaginile de grup. Cred că ideea e să-i demoralizeze pe bărbaţi punându-i să poarte rochii. Căcat, m-ar demoraliza şi pe mine destul. Cum ţi se pare? Considerând toate aspectele, eu prefer costumaţia asta.

  Aşa că după aia au zis că eram prea periculoasă ca să mi se permită privilegiul de a mă întoarce la Centrul Roşu. Au zis că le-aş strica pe celelalte. Puteam alege, au zis, aici sau în Colonii. Ce mama mă-sii, nimeni n-ar alege Coloniile, poate doar o călugăriţă. Adică eu una nu sunt o martiră. Îmi legasem de mult trompele, aşa că nici n-am avut nevoie de operaţie. Nimeni de aici nu are ovare sănătoase, cred că-ţi dai seama ce fel de probleme ar crea.

  Deci iată-mă aici. Îţi dau chiar cremă de faţă aici. Ar trebui să găseşti o cale să vii şi tu. Ai avea trei sau patru ani buni până ţi se ofileşte farmecul şi te trimit la cimitir. Hrana nu e rea şi avem şi băutură şi droguri, dacă vrei, şi nu lucrăm decât noaptea.

  — Moira, îi zic. Nu vorbeşti serios, sper. Mă înspăimântă acum căci în vocea ei aud indiferenţă, lipsă de voinţă. Au reuşit deci să-i ia acel ceva – ce anume? – care era atât de important pentru ea? Dar cum să-i cer ei să continue să trăiască şi să se poarte potrivit cu imaginea pe care o am eu despre curajul ei, când eu însămi nu mă port aşa?

  Nu vreau să fie ca mine. Să cedeze, să meargă cu valul, să-şi salveze pielea proprie. Că până la urmă asta e. Vreau ca ea să fie vitează, de un eroism bătăios, să se lupte de una singură. Tot ce nu fac eu.

  — Nu-ţi face griji pentru mine, zice. Pesemne că ştie cam ce e în mintea mea. Sunt încă aici, după cum vezi cu ochii tăi. Oricum, vezi şi tu părţile bune: nu e chiar aşa de rău şi mai ales sunt o mulţime de femei. Un paradis pentru alde mine.

  Acum mă tachinează, arată puţină energie şi mă simt mai bine.

  — Vă lasă? întreb eu.

  — Ei, draci, sigur că da, ne încurajează chiar. Ştii cum îi zic locului ăstuia între ei? La Jezebel.