Mătuşile socotesc că suntem damnate oricum, au renunţat să ne mai aducă pe calea cea bună, aşa că nu mai contează de ce viciu ne mai apucăm, iar Comandanţilor li se rupe în paişpe de ce facem noi în timpul nostru liber. Oricum, când văd femei cu femei, pe Comandanţi abia îi aţâţă şi mai mult.

  — Dar celelalte ce zic? întreb eu.

  — Oricum, nu prea le plac bărbaţii, aşa că vezi, zice ea. Ridică din nou din umeri, a resemnare poate.

  Aş prefera să vă spun o cu totul altă poveste. Să vă povestesc că Moira a scăpat din nou, definitiv de data asta. Sau dacă n-aş putea spune povestea asta, mi-ar plăcea să spun că a aruncat în aer „La Jezebel” cu cincizeci de Comandanţi înăuntru. Mi-ar plăcea să termin cu o faptă îndrăzneaţă, spectaculoasă şi neruşinată, care i s-ar potrivi de minune. Dar, după câte ştiu eu, aşa ceva nu s-a întâmplat. Nu ştiu cum a sfârşit-o, nici dacă mai există cumva, că nu am mai văzut-o de atunci.

  Capitolul treizeci şi nouă.

  Comandantul are cheia de la o cameră. A luat-o de la biroul de recepţie, în vreme ce eu am aşteptat pe canapeaua înflorată. Mi-o arată şiret, ca să înţeleg.

  Urcăm cu liftul semioval de sticlă pe lângă balcoanele acoperite cu viţă. Trebuie să înţeleg şi că sunt scoasă la vedere.

  Descuie uşa camerei. Toate sunt la fel, exact la fel cum erau odată ca niciodată. Draperiile sunt aceleaşi, cele grele şi înflorate care se asortează cu materialul cuverturii de pat, cu maci portocalii pe un fond albastru regal, şi perdelele subţiri care se trag împotriva soarelui; biroul şi noptierele, impersonale şi în linii drepte, lămpile; tablourile de pe pereţi: fructe într-un castron, mere stilizate, flori într-un vază, piciorul-cocoşului şi părăluţe galbene care se armonizează cu draperiile. Toate sunt aceleaşi.

  Îi spun Comandantului: doar un minut, şi intru în baie. Îmi ţiuie urechile de fum, iar ginul m-a moleşit. Ud un prosop şi mi-l apăs pe frunte. După un timp, mă uit să văd dacă nu mai sunt micile săpunuri ambalate separat. Mai sunt. Din cele cu o ţigancă pe ele, din Spania.

  Inspir adânc mirosul săpunului, un miros dezinfectant; rămân în picioare în baia albă, ascultând zgomotele dimprejur, robinete curgând sau apa trasă la toalete îndepărtate. Toaletele au ceva liniştitor. Funcţiile fiziologice cel puţin rămân democrate. Toată lumea se cacă, cum ar zice Moira.

  Mă aşez pe marginea băii privind la prosoapele curate. Altădată m-ar fi excitat. M-aş fi gândit că după ce faci dragoste, intri în baie să te speli.

  Am văzut-o pe mama ta, mi-a zis Moira.

  Unde? am întrebat. Am fost luată prin surprindere, zdruncinată. O socotisem moartă.

  Nu în persoană, ci în filmul ăla despre Colonii pe care ni l-a arătat. A fost un prim-plan şi era chiar ea. Era înfăşurată în cârpele alea cenuşii, dar sunt sigură că era ea.

  Slavă Domnului, am zis.

  De ce slavă Domnului? replică Moira.

  Eu credeam că e moartă.

  Mai bine ar fi, zice Moira. Asta să-i doreşti.

  Nu-mi pot aminti când am văzut-o ultima oară. Cu o ocazie obişnuită, mi se amestecă în minte cu altele asemănătoare. Probabil că a trecut pe la mine, aşa cum făcea ea: trecea ca fulgerul pe la mine mereu, ca şi cum eu aş fi fost mama şi ea copilul. Încă mai avea acea voioşie de altădată. Uneori, când era între două apartamente, fie că se muta într-unul nou, fie că pleca din cel vechi, venea să-şi spele rufele la mine. Poate că venise până la mine ca să împrumute ceva: vreo oală, uscătorul de păr, că şi asta îi stătea în obicei.

  N-am ştiut că va fi ultima dată, că altfel mi-aş fi amintit mai bine. Nu-mi pot aminti nici măcar ce-am vorbit.

  După o săptămână, sau două, sau trei, când situaţia se înrăutăţise mult mai tare, am încercat să-i dau un telefon. Dar nu mi-a răspuns nimeni şi, când am încercat din nou, iar nu mi-a răspuns nimeni.

  Nu-mi spusese că se duce undeva, dar poate că nu mi-ar fi spus neapărat, că nu-mi spunea întotdeauna. Avea maşina ei proprie şi nu era prea bătrână ca să conducă.

  În cele din urmă l-am prins pe administratorul blocului la telefon. Mi-a spus că n-o mai văzuse în ultimul timp.

  Eram îngrijorată. Mă gândeam că poate a avut un atac de inimă sau o comoţie cerebrală, nu era exclus, deşi nu ştiam să fi fost bolnavă. Întotdeauna fusese atât de sănătoasă. Încă mai făcea antrenament de înot la Nautilus, din două în două săptămâni. De multe ori le spuneam prietenilor că era mai sănătoasă decât mine, ceea ce poate era adevărat.

  Luke m-a dus cu maşina în centrul oraşului; l-a luat tare pe administrator şi l-a făcut să pătrundă în apartament. Ar putea fi căzută moartă pe jos. Cu cât trece mai mult timp, cu atât va fi mai rău. Te-ai gândit la miros? Administratorul îngăimă ceva, cum că i-ar trebui o autorizaţie, dar Luke avea putere de convingere. I-a arătat clar că nu aveam de gând nici să aşteptăm, nici să plecăm. Eu am început să plâng. Poate că până la urmă asta l-a înduplecat.

  Când omul a reuşit să facă uşa să se deschidă, înăuntru am găsit un haos. Mobilele erau răsturnate, salteaua era tăiată, sertarele de la birou erau cu fundul în sus pe podea, iar conţinutul lor era împrăştiat în mormane peste tot. Dar mama nu era acolo.

  O să chem poliţia, am exclamat. Mă oprisem din plâns; mi-era frig din cap până-n picioare şi-mi clănţăneau dinţii.

  Nu, n-o chema, zise Luke.

  De ce nu? am întrebat eu. Mă uitam urât la el, furioasă. Stătea acolo în harababura din living şi se uita la mine. Îşi pusese mâinile în buzunare, doar aşa, ca să facă ceva.

  Pur şi simplu, nu, a